Se vor împlini astăzi 76 de ani de la primul val de deportări din Basarabia și nordul Bucovinei. Cum se regăsesc acum acele și alte tragice evenimente în memoria colectivă? Ce-au schimbat valurile de deportări în mentalul colectiv al moldovenilor? Și de ce și acum acțiunile de comemorare parcă ar fi destinate și oferite cu un fel de mărinimie superioară unei minorități care a avut de suferit din cauza unui vinovat fără de vină? O convorbire cu doctorul în istorie, Octavian Ţîcu, cercetător-coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe.
Europa Liberă: Așadar, o nouă aniversare, a 76-a, a primului val de deportări în Basarabia, de curând atunci anexată la URSS. La Chișinău sunt programate, în mod obișnuit, unele acțiuni de comemorare. Cuprinzând parcursul de peste un sfert de veac al Republicii Moldova, vedeți vreo schimbare notabilă în modul în care sunt recuperate istoric și în mentalul colectiv acele tragice evenimente?
Octavian Ţîcu: „Cu regret nu. Pentru că nu a existat o atitudine cel puțin după anul 2009 pe care am fi așteptat-o. Era evident să avem o reticență față de recuperarea memoriei istorice și în primul rând față de deportările din perioada guvernării comuniste sau neocomuniste după anul 1994. Dar este inexplicabil faptul că acest lucru a continuat şi după anul 2009. S-a văzut inclusiv în activitatea Comisiei Prezidențiale pentru Condamnarea Comunismului… Spre regret, majoritatea parlamentară la acel moment a fost refractară în a citi acest raport în Parlament, care conținea foarte multe componente legate de condamnarea regimului comunist ca unul criminal şi care au stat la baza acestor procese masive de strămutare a populației din Basarabia.”
Europa Liberă: Există interpretări că deportările, alte crime, au fost doar un produs stalinist. Dvs. cum ați răspunde: deportările s-au produs pentru că era Stalin sau pentru că era și URSS, și PCUS, sau, mai exact vorbind, Partidul Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice?
Octavian Ţîcu: „De fapt, în istoria Rusiei nu este un fenomen nou. Noi am investigat, în cadrul expedițiilor memoriei, traseul unor deportări anterioare din Basarabia, care s-au întâmplat în perioada lui Stolîpin spre exemplu, la sfârșitul sec. 19 - începutul sec. 20, când au avut loc mai multe strămutări ale populației din Basarabia în nordul Kazahstanului.
Dar deportările sunt tipice în general Imperiului Rus, și după aceea Imperiului Sovietic. Nu Stalin a fost care le-a inventat, ele s-au produs constant, mai ales după răscoala decembriștilor a fost o constantă în perioada sec. 19. A fost una din practicile prin care Imperiul țarist a scăpat de indezirabili și a dus o mare parte a populației la explorarea unor regiuni greu accesibile, unde în mod normal oamenii nu ar fi ajuns sau nu s-ar fi dus. Prin urmare, regimul sovietic doar a dat amploare, prin însăși natura lui totalitară, acestor fenomene. Pentru că Uniunea Sovietică era într-un proces amplu de modernizare după tipajele bolșevice, ea avea nevoie de forță de muncă.
Dar tipologia diferitelor valuri de deportări care s-au scurs, atât în perioada interbelică, cât și în anii '51 (pentru că noi operăm cu aceste valuri, trei valuri, care au fost în Basarabia, dar de fapt deportările au fost un proces continuu între anii 1940-1953) arată că desigur Stalin, prin natura sa și a regimului pe care l-a creat, a constituit epoca de apogeu al acestor deportări. Al Doilea Războiul Mondial a dat o turnură neașteptată acestor deportări prin prisma unor raționamente de securitate pe care le avea în minte regimul sovietic. Prin urmare, acest amalgam de motivații care a determinat regimul să procedeze în așa fel are o explicație și în cazul Basarabiei. Pentru că valurile de deportări sunt doar o mică parte din acea amploare aproape demonică care a fost în perioada interbelică și care a vizat toate popoarele din interiorul Uniunii Sovietice.”
Europa Liberă: Cum ar fi de explicat, din perspectiva unui istoric, faptul că mulți și acum, poate surprinzător de mulți, ar considera deportările și alte represalii justificate? Cel puțin, judecând după modul în care numeroși cetățeni votează un fel de versiune modernă a celor care se trag din ideologia cea a regimului de atunci?
Octavian Ţîcu: „Aici sunt alte explicații decât cele istorice. Pentru că din punct de vedre istoriografic, chiar în interiorul Federației Ruse lucrurile sunt tranșante, iar natura criminală a regimului stalinist este condamnată de cele mai multe ori și recunoscută ca atare. Nu doar în Rusia, dar și în majoritatea republicilor foste sovietice, inclusiv în cele din Asia Centrală - Kazahstan -, nemaivorbind de Caucaz și Ucraina. Prin urmare, problema este de consum intern.
Dat fiind că populația care a venit în Basarabia după anul 1940 și, mai ales, după anul 1949 a dezvoltat un discurs diferențiat de către cei care au fost în suferință și care au avut de pătimit din cauza regimului. Pentru aceste segmente sociale care se regăsesc de obicei în votul pentru partidele de stânga (care, de fapt, trebuie să recunoaștem, prea puțin au comunism prin ele și stânga e, de fapt, doar niște partide care manipulează această memorie colectivă, pentru că o asociază în general cu orientarea spre Federația Rusă, dar în esență aceste partide nu au nimic cu stânga în sensul în care ar exprima un anumit vot social), deci pentru această populație condamnarea regimului totalitar sovietic, reabilitarea victimelor represiilor este o lovitură dată propriilor lor identități și îi dezaxează din spațiul cultural, istoric, politic al Republicii Moldova. Dar acest lucru este paradoxal, pentru că la fel ca și în cazul deportărilor, acest proces nu este unul etnicizat în mod absolut.
Pentru că dacă ne uităm la caracterul deportărilor, o sa vedeți că călăii care au executat, de fapt nu erau ruși în exclusivitate. Atât Stalin, cât și Beria, cât și Gogliză erau georgieni, Borodin, care era prim secretar, era ucrainean, Mordoveț, care a executat propriu zis, era evreu. Iar dacă ne uităm la categoriile deportate în anul 1941, sau chiar executate, trebuie să vă spun că eu am publicat o listă a primarilor găgăuzi și bulgari care au fost în totalitate deportaţi în Ivdellag, în Sverdlovsk, unde au murit în majoritatea lor, evrei înstăriți au fost executați și, mai ales, executați au fost albgardiștii ruși care s-au regăsit în Basarabia după anul 1918, iar turnători au fost chiar basarabenii vecinii de lângă oamenii înstăriți, gospodarii din sat, acei oameni care au fost racolați de regimul sovietic să toarne împotriva propriilor lor concetățeni.
Prin urmare, acest amestec de stereotipuri date de deportări a devenit posibil de a fi clarificat abia după anul 2010, când datorită acestui lucru în Comisie am avut acces și am putut să descoasem un pic din interior natura acestui fenomen, având acces la dosarele deportărilor și ale deportaților, pentru că acest acces la dosare este fundamental prin prisma felului cum au fost alcătuite. Doar imaginați-vă că acest dosar conține nu doar conținutul biografic la celui deportat, componența familiei, averea care o avea, de multe ori nici nu era avere, pentru că regimul constata acest fapt, dar gândiți-vă și la faptul că în interiorul acestor dosare sunt numele care au alcătuit denunțuri, care au dat depoziții împotriva oamenilor care au fost deportați.”
Europa Liberă: Pe parcursul vieții mele profesionale am auzit doar un singur caz de căință, de remușcări ale unui participant la organizarea și realizarea deportărilor. Cazul a fost valorificat sau prezentat jurnalistic de postul nostru de radio, caz perceput ca fiind aproape exotic. Ceilalți, cei mai mulți dintre asemenea oameni pe atunci în mare parte au plecat în lumea celor drepți fără a-și face mea culpa, ba poate ferm convinși, ei și în consecință urmașii lor au procedat corect contribuind la distrugerea atâtor destine. De ce nimeni nu a fost condamnat pentru crimă, adică este justificată o astfel de întrebare și pentru trecut, și pentru prezentul actual de acum al Republicii Moldova?
Octavian Ţîcu: „Cu regret suntem în ipostaza pe care a enunțat-o Ana Blandiana „doar memoria devine o formă de justiție și nu justiția devine o formă de memorie”. În restul statelor, spre exemplu Țările Baltice la care facem referință și care au o legislație foarte bine pusă la punct, cu stigmatizarea și demonizarea tuturor celor care au fost implicați în luarea deciziilor - pentru asta este nevoie de o voință politică.
Spre exemplu, cazul polonez este extrem de relevant. Institutul Memoriei Naționale a fost transformat într-un instrument de culpabilizare nu doar din punct de vedere istoric, dar și juridic. Sunt emise peste 900 de condamnări în cazul oamenilor care au comis crime împotriva poporului poloneze în perioada comunistă, 500 dintre care au fost puse în aplicare și oamenii au fost condamnați chiar în absența lor, pentru că sunt plecați în lumea de dincolo, dar lucrul acesta nu e absolvit de responsabilitatea istorică și juridică.
Până la acest moment noi trenăm foarte mult, spuneam de absența unei voințe politice chiar în interiorul acestei majorități pro-europene și este paradoxală, pentru că în toate statele est-europene intrarea în procesul de integrare europeană a presupus un amplu proces de decomunizare. Doar uitați-vă la cazul României, în care doar cu un an înainte de intrare în Uniunea Europeană, în 2007, Comisia creată de președintele Băsescu a emis acel verdict istoric de considerare a regimului comunist ca unul criminal și antiromânesc. Acest lucru este valabil în cazul altor state din Europa de Est, pentru că procesul de decomunizare, la fel ca și reabilitarea deportaților, înseamnă foarte multe retrocedări, înseamnă reîntoarcerea proprietăților, înseamnă condamnări pe anumite capitole și condamnarea chiar a simbolurilor dintr-un anumit punct de vedere.
Noi rămânem din mai multe puncte de vedere restanțieri la acest capitol. Pentru că chiar în interiorul clasei politice actuale care se află și la guvernare există și oameni încă posibili de a fi șantajați prin prisma trecutului sovietic de la care se revendică. Şi lucrul acesta din multe puncte de vedere va continua să facă problematică decomunizarea. Inclusiv reabilitarea acestor victime ale deportărilor va rămâne o problemă.”
