Motto: „A trăit mereu conștientă de propria-i biografie” (Nadejda Mandelștam)

Anna Andreevna Gorenko, cunoscută ca Anna Ahmatova, s-a născut lângă Odesa pe 23 iunie 1889; un an memorabil prin apariția pe lume a două figuri perfect incongruente, care vor capta atenția planetei: Adolf Hitler (20 aprilie) și Charlie Chaplin (16 aprilie). Este o coincidență pe care a remarcat-o, de altfel, cu un fel de umor sec, însăși Ahmatova.

Cei trei poeți pe care i-a admirat și asimilat drept companionii ei prin istorie s-au născut în ani succesivi, imediat după: Boris Pasternak (n. 1890), Osip Mandelștam (n. 1891), Marina Țvetaeva (n. 1892). Dintre toți, Ahmatova a venit pe lume prima și a plecat ultima. Mandelștam a murit într-un lagăr din Siberia înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Țvetaeva s-a sinucis în 1941, copleșită de catastrofa-i personală și cea a unei Rusii în care se întorsese plină de teamă. Pasternak, care a trăit până la vârsta de 70 de ani, a fost într-atât de hărțuit în ultimele 18 luni ale vieții (deci după Nobelul pentru literatură) încât moartea sa a părut tot prematură, tăind din scurt ceva ce părea a fi o nețărmurită energie și prospețime.

Ahmatova singură și-a trăit intervalul natural pe Pământ, alături de senzația că ar fi fost în mod legitim reprezentativă pentru toți ceilalți trei. Spre deosebire de alți literați, a fost lipsită însă de vanitate auctorială. Ceea ce-a preocupat-o pe Anna Ahmatova de-a lungul vieții n-a fost prestigiul personal, ci onoarea literaturii ruse (pe care a apărat-o cu fermitate!).

S-a născut la Odesa, cum spuneam, iar după un an, familia s-a mutat la Țarskoe Selo („Satul Regal”), nu departe de Sankt Petersburg. A petrecut vacanțele de vară ale „copilăriei sale păgâne” lângă Sevastopol, la Marea Neagră. Probabil că n-ar fi putut exista un loc mai bun pentru descoperirea propriei vocații decât Țarskoe Selo. Lungile și lentele zile caniculare, petrecute în solitudine la malul mării, i-au conferit o anumită independență, transformând-o într-un „copil al naturii” pe care unul ca William Wordsworth l-ar fi adorat.

Alternarea acestor scene în viața Ahmatovei a avut însemnătatea ei. Țarskoe a pregătit-o pentru un anumit gen de poezie. Crimeea a obișnuit-o cu un fel de singurătate, care avea mai târziu s-o împovăreze, în pofida celor trei căsnicii și a multor altor prietenii. Fapt este că poezia mustește de contradicții. Un poet norocos este cel care știe cum să folosească și controleze aceste contradicții.

Țarskoe Selo a purtat și numele de „Pușkin”, de vreme ce acolo se afla și liceul—fondat de Alexandru I—pe care l-a frecventat marele poet. Locația era renumită nu doar pentru asocierea cu Ecaterina a II-a, ci și pentru poeții așa-zisei „școli din Petersburg”. Primul soț al Ahmatovei, Nikolai Gumiliov (1886–1921), a fost el însuși elev la gimnaziul local. Directorul liceului, poetul și traducătorul lui Euripide în rusă, Innokenti Annenski (1855–1909), era un fel de mentor al școlii acmeiste, căreia îi aparțineau și Ahmatova și Gumiliov.

Țarskoe, „orașul de jucărie” al Annei Ahmatova, i-a intrat pe sub piele la fel ca lui Pușkin. De-a lungul anilor, poetul i-a ocupat gândurile asemeni unui contemporan: fiecare detaliu al lumii lui a prins viață în universul ei mental. Ahmatova scria deja poezie înainte de căsătoria cu Gumiliov, în 1910. Nikolai era un abil stihuitor, ale cărui versuri de mai târziu aveau să se bucure de distincția pe care o râvnise. Gumiliov a stat alături de Valeri Briusov (1873–1924) și Veaceslav Ivanov (1866–1949) ca expert pedagog al acestei arte: recenziile sale apărute în revista literară Apollon demonstrează cu prisosință abilitățile „tehnice” pe care le-a avut primul soț al Ahmatovei.

Poate că Nikolai Gumiliov era perfect echipat pentru rolul de lider al școlii poetice. Efemera mișcare acmeistă a preferat claritatea și măsura umană în locul fantasmagoriilor unui de-acum suferind simbolism rus. S-a bucurat pentru o vreme de contribuția unor talente reale, printre care Mihail Lozinski (1886–1955), care avea să devină un traducător desăvârșit din Dante și Shakespeare. Fapt este că mult timp după perioada ei de glorie, cei doi poeți eminenți ai școlii, Osip Mandelștam și Anna Ahmatova, încă se mai considerau acmeiști.

În ceea ce-o privește pe Ahmatova, ea a fost prima—poate cu excepția Karolinei Pavlova, cu jumătate de secol mai devreme—pe care publicul rus a întâmpinat-o nu ca poetă, ci ca „femeie-poet”. Desigur, nu va trece mult până când Țvetaeva va contesta supremația în acest rol, însă Ahmatova, sărbătorita zilei, a fost prima care a contribuit decisiv la moștenirea libertății poetice absolute în Rusia.