„Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre aşa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă şi stupoare, o suspendare a judecăţii morale”, nu sunt cuvintele mele, ci ale franţuzoaicei Annie Ernaux (n. 1940), laureată Nobel 2022, şi cu asta, iată-ne intraţi în universul volumului Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Pandora M, 2022.
Două proze asumat autobiografice despre „această angoasă şi stupoare”, prima datând din 1991, cât autoarea tocmai trecută de 50 şi mamă a doi studenţi se-ntâlneşte în secret cu un bărbat însurat, venind din Est, pentru a face, iar şi iar, amor („Număram de câte ori am făcut dragoste. Epuizam amândoi un capital de dorinţă”), şi cea de-a doua, din 2016, redactată de o romancieră septuagenară pentru a evoca acea „prima oară” de la 18 ani („Această adolescentă din 1958, care, cincizeci de ani mai târziu, poate să apară şi să provoace o calamitate interioară (…) această fată nu sunt eu, dar ea este reală în mine”) – pe cât de succintă & intensă, Pasiune simplă, pe-atât de proustiană, cu numeroase digresiuni, Confesiunea adolescentei. Cum însă „timpul scriiturii nu are nimic de-a face cu cel al pasiunii”, nu „filmul” evenimentelor e cel care ne emoţionează, ci scriitura („patinată”, ca să împrumut un termen din sculptură, pentru a reda efectul „coroziv” al faptelor), urmărind cu încetinitorul toate metamorfozele pupei în fluture (de-o noapte, „din 16 spre 17 august 1958”), de la „Moare de dorinţa de a face dragoste” la „Este mândră să fie un obiect al dorinţei şi numărul cât mai mare de cuceriri i se pare dovada puterii ei de seducţie”, cu toate variaţiile posibile, astfel încât „se simte mândră de experienţa ei, de faptul că deţine o nouă cunoaştere”, chit că „Nu i-a întâlnit pe cei asemenea ei, ea însă nu mai este aceeaşi”.
Poate că, în ultimă instanţă, exact despre aceasta este cartea – cum devine fiecare, cu fiece nouă întâlnire cu celălalt (împlinită sau, de cele mai multe ori, ratată) mai el/ea însuşi/însăşi, de unde şi mobilul interior al scrierii date: „Mă întreb ce înseamnă ca o femeie să reia scene veche de peste cincizeci de ani la care memoria ei nu poate adăuga nimic. Din ce convingere, dacă nu că memoria este o formă de cunoaştere? Şi ce dorinţă se află – dorinţa pe care o depăşeşte pe aceea de a înţelege – în această hotărâre de a găsi, printre miile de substantive, verbe şi adjective, pe acelea care să dea certitudinea – iluzia – de a fi atins cel mai înalt grad posibil de realitate? Dacă nu cumva speranţa că există măcar o picătură de asemănare între această adolescentă (…) şi oricine altcineva”.
Pe mine unul m-a convins, drept care vă recomand, cu toată căldura, această „explorare plină de emoţie, de onestitate neînfricată a dorinţei feminine, a ruşinii şi a pasiunii intelectuale, purtând semnătura incomparabilei Annie Ernaux” (Sigrid Nunez).
30 ianuarie ’23
