Linkuri accesibilitate

Annie Leibovitz la 70 de ani: Portret de autor


Puțini fotografi sunt la fel de cunoscuți sau de reprezentativi pentru cultura americană a celebrităților în epoca mass-media precum Annie Leibovitz, cea care împlinește astăzi rotunda vârstă de 70 de ani. Și-a început cariera la revista Rolling Stone încă din timpul facultății, abordând un stil realist extrem de îndrăzneț, după care, în timp, a evoluat spre o operă conceptuală, recognoscibilă mai ales în campania deja istorică de portrete pentru American Express sau în lucrările mai recente pentru Vanity Fair.


Și-a cultivat, asemeni la fel de faimoasei sale partenere de viață, Susan Sontag, cu care a trăit din 1989 și până în 2004 (la moartea acesteia din urmă), o reputație iconoclastă. Atât în viața profesională, cât și în cea privată, Leibovitz a etalat mereu o experiență vizuală viscerală și pe alocuri senzaționalistă. Să ne gândim, de pildă, la portretele unora ca Jack Nicholson (pozat într-un halat de baie, lovind mingi de golf înspre un canion din spatele casei) sau Demi Moore (pozată nud, în timpul sarcinii, cu un inel uriaș cu diamant pe deget), publicate toate în retrospectiva din 2006 a artistei, A Photographer’s Life. Sau la multe alte instantanee personale care validează practic ideea lui Sontag că fotografiile sunt (și) „un inventar al mortalității”...

Leibovitz a surprins, de asemenea, o seamă întreagă de conflicte socio-politice, din Sarajevo și până în Rwanda; tot ea ne-a dăruit clișee contrastante din Havana, Cuba, și până în Arizona sau Egipt. Portretele personale sunt și cele mai vulnerabile și impresionante - pentru mine, bunăoară, rămân indelebile imaginile nud ale unei Susan Sontag, întinsă în cada propriei lor băi, cu mâna abia acoperindu-i cicatricea mastectomiei. Dacă vreți, există la Annie Leibovitz un melanj autobiografic de pictorialism agresiv, spectacol al celebrității și intimitate domestică. În multe alte lucrări ale sale, așa cum remarca un critic care îi văzuse la sfârșitul anilor 2000 expoziția de la National Portrait Gallery din Londra, „faima și moartea intră în coliziune”.


Este limpede că sensibilitatea estetică a lui Susan Sontag a influențat-o și intimidat-o deopotrivă pe Annie Leibovitz. Nu doar că i-a fost sărbătoritei noastre parteneră de viață și subiect predilect, dar i-a servit și ca mentor. În cele câteva interviuri mai personale pe care le-a oferit în ultimii ani, Annie vorbește ca și cum Susan ar privi-o, încă, de peste umăr. Până la urmă fusese Sontag cea care, în celebra ei colecție de eseuri intitulată On Photography, ne spunea că astfel de imagini invită la un fel de distanță voaioristică față de ceea ce reprezintă și, făcând asta, riscă anestezierea privitorului până și în fața celor mai dramatice sau terifiante conținuturi.

Fiul lui Susan, David Rieff (67 de ani), n-a făcut față acestei „distanțe” și chiar a criticat-o pe Leibovitz pentru imaginile postume ale mamei sale. Le-a numit „umilitoare imagini carnavalești ale unei morți celebre”. Critica lui Rieff vizavi de opțiunile iconografice îndrăznețe promovate de Annie Leibovitz rămâne probabil cea mai acută până în zilele noastre (vezi Swimming in a Sea of Death: A Son’s Memoir, Simon & Schuster, 2008). Pe de altă parte, opțiunea lui Leibovitz de a combina munca personală cu cea profesională se potrivește perfect cu sensibilitatea controversată care i-a definit mare parte din carieră. Ceea ce face de multe ori fotografa este să provoace tocmai pentru a sparge convențiile normative ale maternității, familiei, feminității, sexualității și așa mai departe. La sfârșitul acestui periplu, există în opera lui Annie Leibovitz cu mult mai mult decât narcisism sau stranietate.

Annie Leibovitz la o conferinţă din Oviedo, Spania. 24 octombrie 2013
Annie Leibovitz la o conferinţă din Oviedo, Spania. 24 octombrie 2013


Indubitabilul ei talent ca fotografă a celebrităților pentru Vanity Fair, Vogue și pentru alte numeroase campanii comerciale rezidă, în primul și-n primul rând, în capacitatea lui Leibovitz de a distila identitatea subiectului ei (celebru) într-o singură imagine dinamică. O imagine destinată să dăinuie ca atare, dar și una care reafirmă noțiunea de celebritate ca model, ca ideal-tip. Munca ei este concentrată, sigură, meticuloasă, atent construită, iar studioul este domeniul său. Imaginile „conceptuale” ale lui Annie Leibovitz, așa cum îi place să le numească, sunt, de fapt, metafore vizuale, fantasme ale identităților subiecților realizate printr-o punere atentă în scenă.

Să nu uităm că la începutul carierei pentru Rolling Stone, Annie a fost puternic influențată de figuri legendare precum regretatul Robert Frank sau Henri Cartier-Bresson. Acest timpuriu stil documentar se potrivea de minune, la începutul anilor ’70, cu scriitura non-ficțională, cu „noul jurnalism” al unora ca Tom Wolfe sau Hunter Thompson, părintele stilului „gonzo”. Primele foto-reportaje ale lui Annie Leibovitz nu erau cu nimic diferite de maniera crudă, la persoana întâi, a reportajelor literare născute din mințile „icoanelor” culturii de masă americane. Adevărul documentar al operei timpurii a lui Leibovitz, asemeni realității postbelice americane surprinsă de Robert Frank în The Americans (1959), s-a hrănit permanent din iluzia că tehnica fotografică reprezintă oglinda fidelă a vieții și a experienței afective a fotografului ca martor și participant la eveniment.

La 70 de ani de viață și multe decenii de carieră, drumul lui Annie Leibovitz de la autenticitate sau artificiu, de la modern la postmodern, rămâne unul complicat și ambiguu, însă imposibil de ignorat.

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG