... este una dintre formulele consacrate, vizându-i (uneori, cu o abia disimulată maliţiozitate) pe scriitorii prolifici care publică aproape anual, unii reuşind chiar performanţa de a da şi scrieri absolut ieşite din comun, printre multele oarecum „de duzină”. În Franţa tocmai se anunţă la rentrée littéraire, ale cărei rezultate le vom afla în toamnă odată cu decernarea Goncourt-ului, Renaudot-ului, Premiului Academiei Franceze ş.a. Bănuiesc că şi cursa pentru Premiul Nobel trebuie să fi intrat pe ultima sută de metri, în ciuda celui de-al doilea val al pandemiei.
Cum încă suntem în carantină, iar evenimentele culturale cel mult se pun la cale (editorii continuă să tipărească noi titluri, teatrele şi ele repetă noi piese), nu şi se întâmplă cu public (şi campania electorală cum va fi, fără mitinguri?!), mai fac o ultimă ochire retrospectivă, alegând din deceniul trecut câte o singură carte pentru fiecare an, cum ar fi cartea anului 2010, 2011, 2012 etc.
* * * * * * * *
2010 – Herta MULLER. Leagănul respiraţiei
„Tăcerea a fost, în sfârşit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală”, în astfel de termeni Suddeutsche Zeitung salută apariţia romanului Leagănul respiraţiei, de Herta Müller, Humanitas, 2010, ceea ce consună oarecum cu percepţia interioară a autoarei, exprimată prin gura protagonistului, Leopold Auberg: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicicum despacheta în cuvinte”. Mai trebuie adăugat că-n spatele personajului fictiv Leo Auberg stă un om real, şi nu unul oarecare, ci poetul Oskar Pastior, cu care de altfel Herta Müller ar fi trebuit să scrie – la patru mâini – acest roman, dacă moartea acestuia nu punea imensa povară a confesiunii pe umerii scriitoarei de limbă germană, născută în România. Ei bine, romanul chiar debutează cu o „împachetare” – împreună cu toţi etnicii germani cuprinşi între 17 şi 45 de ani din România lui 1945, Leo urmează a fi ridicat şi trimis într-un lagăr de muncă din URSS – , familia echipându-l pentru lunga-i călătorie. „… bunica mi-a spus: ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE. Am reţinut această propoziţie, (…) am luat-o cu mine în lagăr. A lucrat în mine mai mult decât au făcut-o toate cărţile…”
Urmează şaizeci şi ceva de capitole, mai mari sau mai mici, în care se descrie viaţa de zi cu zi din lagăr: Despre oamenii severi; Despre Îngerul foamei; Despre intoxicaţia cu lumină de zi; Despre cărbune etc., etc. Fără să vreau, mă gândesc la Povestiri din Kolâma, ale lui Varlam Şalamov, ca densitate a suferinţei pe cm pătrat de pagină, autoarea germană având şi atu-ul de a fi poetă. Căci nu factologia goală, ci fiorul cu care-i adusă-n text face din Legănul respiraţiei o capodoperă: „Iar nouă cerul gurii ni se-nălţase într-atât, încât în timpul mersului ecoul paşilor se dădea de-a rostogolul prin gură” sau „Pâinea era mereu acoperită cu un cearşaf alb ca şi cum ar fi fost un morman de cadavre” sau „Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli (...) Lagărul e-un univers practic” sau „De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub frunte”.
În chiar anul apariţiei romanului în germană, Herta Müller primeşte Premiul Nobel pentru Literatură – la două decenii de la căderea Zidului berlinez.
2011 – Sandor MARAI. Lumânările ard până la capăt
O capodoperă cu efect întârziat, romanul ungurului Sandor Marai (1900-1989), Lumânările ard până la capăt, Curtea veche, 2011. Publicat iniţial în 1942, pe timp de război, a trebuit să treacă jumătate de secol ca să „detoneze” în lumea întreagă: în 1997, primul în topul vânzărilor din Italia; ecranizat în 2006; pus în scenă la Duke of York’s Theatre din Londra etc., etc.
Să scrii un roman al triunghiului amoros cum ai demonstra teorema lui Pitagora, asta da măiestrie! O prietenie asimetrică – „Dar pentru că se iubeau, fiecare îi ierta celuilalt păcatul originar: Konrad, averea prietenului său, fiul ofiţerului de gardă, sărăcia lui Konrad” – este întreruptă brusc, nici nu „acolo, în pădure, la locul de pândă (…) când ţi-ai pus puşca pe umăr şi ai aţintit-o asupra mea, ca să mă ucizi”, ci a doua zi după vânătoare, când aflând despre dispariţia subită a lui Konrad, Henrik se duce pentru prima oară la gazda acestuia, iar acolo dă de soţia sa Krisztina – şi ea venită să-l caute… pe prietenul soţului său sau pe amantul ei? iată-ntrebarea: „Pentru că şi ea a fost puternică, în felul ei specific, de femeie, şi pe ea au jignit-o cei pe care i-a iubit; unul dintre ei, prin faptul că a fugit din faţa unei pasiuni, că n-a fost în stare să ardă într-o îngemănare despre care ştia că-i fatală; celălalt, prin faptul că a aflat adevărul, a aşteptat şi nu i-a mai vorbit niciodată”.
Stând pentru ultima oară faţă-n faţă, după „patruzeci şi unu de ani cât fuseseră despărţiţi”, cei doi „s-au pregătit pentru această clipă ca pentru un duel”, iar după ce primul îşi descarcă sufletul (ultimul se va eschiva s-o facă), adevărul li se arată în toată cruzimea: „Noi doi am supravieţuit acestei femei. (…) ea a murit pentru că noi doi, bărbaţii cărora le aparţinuse, (…) am fugit de ea, am trădat-o prin supravieţuirea noastră”.
Adevăr grăieşte revista Der Spiegel: „O carte desăvârşită, o capodoperă”.
2012 – William FAULKNER. Pe patul de moarte
În toamna lui 1930, William Faulkner publică romanul Pe patul de moarte, Rao, 2012; la cei 33 de ani ai săi, tocmai a atins punctul culminant al vastei sale opere (autorul va prefera însă Zgomotul şi furia, pe care-l numeşte „eşecul meu mult iubit”), mai are de trăit cam pe-atâta (se stinge în 1962), iar peste două decenii va fi distins cu Premiul Nobel (în 1950).
Scriere polifonică, alcătuită din 59 de monologuri, rostite pe 15 voci, dintre care cea a lui Darl, „l’idiot de la famille”, se aude de 19 ori, iar a defunctei (sic!) Addie o singură dată („Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat”), Pe patul de moarte începe abrupt cu scena cioplirii coşciugului de către Cash, primul născut al familiei Bundren, chiar sub privirile atente ale mamei sale, căreia şi-i este destinat („Bun dulgher. Addie Bundren nu-şi putea dori o ladă mai bună în care să se odihnească”). Rând pe rând, Anse, soţul muribundei, apoi ceilalţi patru copii, dintre care unul, Jewel, e făcut cu reverendul Whitfiel, dar şi vecinii Cora şi Vernon Tull, medicul Peabody ş.a. relatează, fiecare din perspectivă proprie, înfiorătoarea călătorie de 9 zile pe ultimul drum, cu o căruţă hodorogită, spre a îndeplini ultima dorinţe a lui Addie – să fie înhumată în Jefferson, locul ei de baştină. „Murise de opt zile, zicea Albert. Venea dintr-un loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. Trebuie să fi fost o bucată de brânză stricată într-un muşuroi de furnici, în căruţa aia prăpădită de care zicea Albert că oamenii erau înspăimântaţi c-o să se facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel stând pe leagănul căruţii şi poliţistul încercând să-i scoată din oraş”. La capătul drumului, toată lumea e-n pierdere (Darl îşi pierde minţile; Jewel îşi vede vândut calul pentru care muncise nopţile; Cash rămâne fără banii puşi deoparte ca să-şi cumpere un aparat de radio; la fel şi Dewey Dell fără cei 10 dolari cu care spera să scape de sarcină), mai puţin tatăl ce se înfăţişează, „arătând şi ticăloşit şi mândru”, cu o nouă proteză dentară.
Nu în ultimul rând, Pe patul de moarte e patul germinativ al Comitatului Yoknapatawpha, a cărui hartă mai are şase ani până să se contureze, la finele romanului Absalom, Absalom!, spre a crea un topos recunoscut pe plan mondial al literaturii americane.
2013 – Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte
Din cei 4 evanghelişti ai literelor argentiniene – Borges, Bioy Casares, Cortazar şi Sabato – tocmai fiul unor imigranţi italieni, pe nume Ernesto Sabato, va exprima cel mai plenar spiritul naţional, într-un roman „ce adevereşte măreţia literaturii latinoamericane” (Folha de Sao Paulo), alias Despre eroi şi morminte, Humanitas, 2013.
„Şi astfel (explică Martin) începu povestea aceea teribilă. Nu se putea şti niciodată nimic cu ea (…) Dar ştia că nu poate dura, fiindcă totul era frenetic şi, oare o mai spusese?, părea un şir de explozii într-o benzinărie într-o noapte furtunoasă”, astfel începe povestea de dragoste dintre Martin şi Alejandra, tânărul fiind tot mai obsedat „să fie cu ea, şi nu alături de ea. Ba şi mai mult: să fie în ea, în fiecare din porii ei, în celulele ei, în paşii, sentimentele ei; (…) o comuniune, şi nu doar o simplă, tăcută şi melancolică apropiere”, pe când fata mai degrabă se sustrage („pentru că nu suport pe nimeni lângă mine!”), chit că-i declară în nenumărate rânduri că „are nevoie de el”. Văzută dintr-o parte, relaţia lor arată aşa: „deşi Martin era un băiat în multe privinţe excepţional, era de fapt asta: un băiat, aproape un adolescent, pe când Alejandra, cu toate că nu era decât cu un an mai mare decât el, avea o experienţă înspăimântătoare şi aproape infinită”. Unde mai pui că strămoşii Alejandrei au făcut parte din trupele generalului Lavalle, iar capul unuia dintre ei, aruncat pe fereastră la 1853, se mai păstrează într-o cutie de pălării în casa familiei, o sută de ani mai târziu, la data cânt Martin îi păşeşte pragul. Deloc întâmplător, aşadar, că anume Fernando Vidal, geniul întunecat al familiei, va redacta un Raport despre orbi de cca 120 de pagini (printre personajele acestuia numărându-se şi J.L. Borges – se putea altfel?!) ce face să-ţi îngheţe sângele în vine, la rându-i pierind de mâna fiicei ale Alejandra într-un incendiu din care nu scapă nici ea.
Parafrazându-l pe Sabato, la rându-i persiflând expresia „păstrând proporţiile cuvenite” – „Ca şi cum în istoria omenirii s-ar fi întâmplat ceva important care să nu fie o exagerare: de la Imperiul Roman până la Dostoievski” –, cred că romanul Despre eroi şi morminte constituie o întâmplare magistrală a umanităţii, fără exagerare.
2014 – Toni MORRISON. Preaiubita
Prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) se numeşte Toni Morrison (n. 1931) – e americană, a câştigat tot ce se poate în materie de creaţie, iar cărţile ei sunt prezente aproape în toate topurile „celor mai importante romane scrise vreodată”.
Înainte de a fi „o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare (…) capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume” (The Guardian), Preaiubita, Art, 2014, este un roman foarte bine scris (& tradus de Virgil Stanciu), variind registrele de la tern-sordid la sublim, uneori în aceeaşi secvenţă: „Pământ, iarbă, păstăi şi coji, frunze, fân, păienjeniş, cochilii de scoici – pe toate astea dormise. Niciodată nu se gândise la cearşafuri albe de bumbac. Căzuse în pat cu un geamăt, iar femeia îl ajutase să creadă că făcea dragoste cu ea, nu cu rufăria ei de pat”.
Suntem în America dinaintea abolirii sclaviei, într-un stat din Sud, Ohio. După moartea „albului bun”, Garner, cumnatul acestuia, Învăţătorul, preia Dulcea Casă, iar cei vreo şapte-opt negri simt imediat, pe pielea lor (acum, brăzdată cu vâna de bou!), diferenţa. Ceea ce-i face s-o pună de-o fugă colectivă. Doar că, vai! Sethe, nevasta lui Halle, stă să nască, şi totuşi îşi ia picioarele la spate. (Va naşte pe drum, în condiţii de groază, ajutată de-o fată albă – şi numai printr-un miracol bebeluşul supravieţuieşte.) Nu scapă însă de Învăţător & vânătorii de negri fugari, care dau buzna în casa soacrei sale, Baby Suggs, răscumpărată de fi-su, unde-şi trimisese din timp alţi trei copii. Îngrozită de ce-i aşteaptă, Sethe se repede să-i omoare cu mâna ei, reuşind să-i ia gâtul Preaiubitei.
Ca peste 18 ani, mezina Denver să creadă „că înţelege legătura dintre mama ei şi Preaiubita: Sethe încerca să-şi răscumpere vina pentru ferăstrău”, căci, de bună seamă, „cum era să tragi zimţii ferăstrăului pe sub bărbia micuţă; să simţi sângele de bebeluş pompat pe mâinile tale, ca ţiţeiul; să-i ţii faţa să nu i se dezlipească capul; s-o strângi tare, ca să absorbi, nemişcată, spasmele morţii ce cutreierau trupuşorul adorat, plinuţ şi debordând de viaţă”.
La fel cum plină de viaţă e şi Preaiubita lui Toni Morrison, cu atât mai dragă inimii mele, cu cât mi-a fost pusă în mână de-o fiinţă iubită.
2015 – Kazuo ISHIGURO. Uriaşul îngropat
La 10 ani de la Să nu mă părăseşti, Kazuo Ishiguro revine în forţă cu un nou roman, Uriaşul îngropat, Polirom, 2015, iar presa nu ezite să-l catalogheze drept „cel mai ambiţios dintre titlurile publicate” de autorul britanic de origine niponă (n. 1954, la Nagasaki).
Dacă în scrierea precedentă Ishiguro îşi imagina o Mare Britanie viitoare, în care clonele servesc drept donatori de organe, acum autorul se întoarce în vremurile mitice ale Cavalerilor Mesei Rotunde, când războiului dintre britoni şi saxoni i s-a pus capăt, iar o ceaţă învăluitoare (respiraţia dragoanei Querig) îi lipseşte pe oameni de amintiri. Nu toţi însă sunt dispuşi să uite, astfel că un războinic saxon, Wistan, se aventurează pe pământurile britonilor, ca să ucidă bestia, şi astfel să-şi răzbune neamul, chiar dacă e conştient că „cine ştie ce vrăjmăşii vechi se vor trezi acum în toată ţara”. Nu mică îi va fi mirarea să constate că protectorul dragoanei Querig e chiar Sir Gawain, nepotul regelui Arthur (cel care ordonase cândva masacrarea femeilor & copiilor saxoni, spre a-i forţa pe aceştia să încheie pacea!), pe care-l înfruntă în cele din urmă cu sabia în mână, nu înainte de a dezbate îndelung problema vinei şi a „răului făcut în numele binelui”.
Or, dezgroparea adevărului, odată cu revenirea memoriei, riscă să arunce în aer viaţa paşnică a celor două comunităţi: „Uriaşul, odată bine îngropat, se mişcă acum. Şi curând se va trezi (…) Pentru britonii dumitale o să fie ca şi cum s-ar rostogoli către voi o minge de foc”. Nu mai puţin „asasină” poate fi memoria şi pentru cei doi bătrâni, Axl & Beatrice, porniţi să-şi găsească fiul plecat mulţi ani în urmă de acasă – întreaga tramă a romanului pare să fie rezumată în această rugăminte a lui Axl: „…promite-mi măcar un lucru, promite-mi că n-o să uiţi ce simţi în inima ta în clipa asta. Căci la ce bun să revină amintirea din ceaţă dacă e doar ca să ne îndepărteze unul de altul?” Nu voi dezvălui deznodământul, vă las să-l ghiciţi din ultimele replici ale personajelor:
– Rămas-bun atunci, Axl.
– Rămas-bun, singura mea iubire adevărată.”
2016 – Thomas BERNHARD. Frig
Un debut egal cu o consacrare, cel al austriacului Thomas Bernhard (1931 – 1989), cu romanul Frig, Art, 2016, text în care „talentul grozav al lui Bernhard de-a închipui monologuri întunecate e depăşit, poate, numai de cel al lui Beckett” (Publischers Weekly).
„Misiunea mea e ultrasecretă şi mi-a fost încredinţată premeditat”, chirurgul Strauch cerându-i unui student, al cărui nume aşa şi nu-i dezvăluit, „să-l observe minuţios pe fratele său, nimic altceva”, iar primul contact al tânărului cu pictorul Strauch, într-un sat din Alpii austrieci, îi provoacă următoarea reacţie: „Fusesem pregătit să găsesc un caz dificil, însă nu unul disperat”. De fapt, din pictor nu mai rămăsese nimic, după ce „şi-a ars tablourile”, dat fiind că acestea „îl lezau ca nişte răni deschise”. Despre ce fel de pictor fusese însă Strauch, spune faptul că „el nu putea să picteze decât în spaţii complet întunecate. (…) În timp ce picta, doar el putea să vadă tabloul, căci era complet întuneric. (…) «Tabloul se face de la sine, datorită artei mele», zise el. (…) Când credea că tabloul e gata, dădea brusc la o parte draperiile, încât îl orbea lumina şi nu mai putea să vadă nimic”. Nu-i de mirare aşadar că până şi rugăciunea lui sună macabru: „Tatăl nostru, care eşti în infern, să nu se sfinţească nici un nume. Să nu ne vină nici o împărăţie. Să nu se facă nici o voie. Precum în infern, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră zilnică să nu ne-o dai…” Iar dacă vă pare puţin, citiţi şi aceste cuvinte care l-ar fi încântat pe Bacovia: „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii. Frica de clădirea şcolii, ca şi frica de şcoală, este cea mai groaznică din câte există. De ea mor majoritatea oamenilor. Dacă nu în copilărie, atunci mai târziu. Poţi să mori şi la şaizeci de ani de frica şcolii”. Dar ce forţă de persuasiune are discursul său asupra bietului student: „Pur şi simplu, îşi împinge slăbiciunile înlăuntrul meu sub forma frazelor, ca pe nişte imagini fotografice într-un aparat de proiecţie, care arată apoi aceste orori pereţilor opuşi, mereu disponibili mie (şi lui însuşi)”. Ca şi cum Nietzsche şi Schopenhauer şi-ar fi dat mâna pentru a exprima întreaga scârbă de existenţă, căci – nu-i aşa? – „viaţa însăşi e o greşeală”.
Cât despre titlu, şi acesta are numeroase gradaţii, de la „Frigul e starea naturală cea mai pătrunzătoare” la „Frigul e atotputernic”, cu această asumare a condiţiei de om îngheţat (să fie chiar aceasta condiţia umană?!): „Frigul pătrunde până la creier. Frigul devorator, frigul căruia îi trebuie plasma sangvină din care se hrăneşte creierul, din care toate se ivesc şi pot să devină”.
2017 – Selma LAGERLOF. Împăratul Portugaliei
Anul 1914 poate fi numit, retrospectiv, şi anul romancierei Selma Lagerlöf (1858 – 1940) – după ce că-n 1909 a fost în-Nobel-ată, iat-o acum intrând în Academia Suedeză (şi una, şi alta – în premieră absolută pentru o femeie), şi totodată publicând Împăratul Portugaliei, Humanitas, 2017, „probabil cea mai ireproşabilă povestire din întreaga ei creaţie literară” (Sven Stolpe).
„Jan devenise alt om din clipa în care-i pusese fetiţa în braţe”, de unde „înainte fusese destul de nesuferit şi ursuz cu el însuşi”; or, schimbarea e atât de totală, încât abia paternitatea – nedorită la început – face ca „să-i bată inima”, apoi să-şi numească fata: Klara Fina Gulleborg, alegându-i „chiar soarele ca naş”. Lumea nu poate să nu observe că „era ceva neobişnuit cu fetiţa din Skrolycka şi tatăl ei. Păreau tăiaţi dintr-o bucată şi-şi citeau unul altuia gândurile…”
Şi tocmai această legătură trebuie să se rupă, când fata de 18 ani se hotărăşte să plece să-şi ia de lucru la Stockholm, pentru a răscumpăra casa părintească din care noul stăpân al ţinutului, Lars Gunnarsson, ameninţă să-i scoată. „Ce frumos din partea fetiţei lui! îşi zice Jan. Dar cum o să poată trăi dacă ea pleacă de lângă el? Cum?” Iar naratoarea adaugă: „Întocmai cum se opreşte mecanismul unui ceas după o lovitură puternică, tot aşa i se oprise şi lui inima când o văzuse pe Klara Gulla desfăcându-şi braţele ca să cuprindă lumea întreagă”. Este momentul când, dintr-un simplu ziler, Jan din Skrolycka se metamorfozează (în imaginaţia lui, dar prezentându-se astfel şi celorlalţi) în „Împăratul Johannes al Portugaliei, şi cel care nu vrea să-i recunoască rangul n-are ce vorbi cu el”. De-aici încolo, un fel de Don Quijote scandinav, slăvindu-şi Doamna inimii sale, nimeni alta decât Klara Gulla, trăieşte printre semeni, şi chiar dacă-şi dă importanţă („Însă acum, odată cu înălţarea fetiţei la rang de împărăteasă, alta era situaţia lui”), o face tot pentru a-i ajuta pe alţii: „Fetiţa mea mă face atât de fericit! Nu ţi se pare că-i frumos din partea ei să ne trimită în pădure ca să-l mântuim pe cel care a răspândit atâtea minciuni despre ea?”
Ce noroc că nu-i de faţă în clipa când Klara Gulla se întoarce, după 15 ani, iar la vederea unui „biet bătrânel” purtând „pe cap o caschetă de piele cu un mănunchi de pene”, „scoase un ţipăt şi fugi înăuntru la Kattrina:
-
Cine e? Tata? A înnebunit?
-
Da, spuse Kattrina. (…) Tatăl nostru i-a luat minţile pentru că i-a fost milă de el.”
…Şi această răsturnare spectaculoasă, din final, după ce că bătrânul pierise înghiţit de ape, în încercarea de a-şi „salva”, o ultimă oară, fiica: „Dar auzind vestea că Jan din Skrolycka fusese găsit exact la timp ca să fie pus în acelaşi mormânt cu Kattrina, li se păru tuturor că întâmplarea era atât de frumoasă şi de extraordinară, că voiau şi ei să vadă cum cei doi soţi se reunesc în moarte”.
2018 – Yasunari KAWABATA. Frumuseţe şi întristare
„Trebuia să se reprezinte în tabloul acesta şi pe sine cum trecuse peste ani, dar şi frumuseţea şi întristarea iubirii ei pentru Oki”, simte pictoriţa Otoko Ueno în faţa tabloului său Înălţarea nou-născutului la Ceruri, în lucru. Frumuseţe şi întristare, aşa se intitulează ultimul roman al japonezului Yasunari Kawabata (1899 – 1972; Premiul Nobel pentru Literatură 1968), Humanitas, 2018 – în opinia cronicarului de la New Statesman „cel mai dens şi captivant roman al lui Kawabata”.
Scriitorul Tashio Oki, de 55 de ani, vine „în Kyoto să o întâlnească pe Otoko Ueno”, acum de 40 de ani, „şi să asculte clopotele de Anul Nou”, bântuit de remuşcări, căci „îi răpise femeii aceleia şansa de a se mărita, de a deveni mamă”. Într-adevăr, pe când fata avea doar 16 ani şi el 31, ei trăiseră o poveste de dragoste, sfârşită tragic (la 17 ani, Otoko naşte prematur un copil mort); apărut la câţiva ani după, „romanul său cel mai cunoscut, O fată de şaisprezece ani, care şi acum era citit, spunea povestea de dragoste pe care o avusese cu Otoko Ueno…” – roman ajuns şi la Otoko, şi în care se regăseşte: „Dacă Oki nu ar fi scris că împreună cu ea cunoscuse toate felurile în care se poate face dragoste, poate că Otoko nu şi-ar mai fi am amintit atâţia ani de zile imaginea lor împreunaţi”. Ceea ce înseamnă că „frumuseţea care dispare într-o clipă poate fi sublimată şi readusă la viaţă de un scriitor, transformând-o într-o operă de artă”. Cu ce preţ însă!
La 24 de ani de la consumarea dramei, tânăra pictoriţă Keiko, ucenica lui Otoko Ueno, se prinde să-şi răzbune maestra, „fiindcă încă îl mai iubiţi… Fiindcă nu o să încetaţi niciodată să-l iubiţi… De-aia vreau să vă răzbun eu”. Întreaga tramă a cărţii e în acest schimb de replici:
„– Nu mai spune lucruri atât de înspăimântătoare!
– Dumneavoastră nu i-aţi putut distruge familia?
– (…) o familie e un lucru destul de trainic.
– Mai trainic decât arta?”
Or, Keiko nu pur şi simplu zice: „Vreau să-i distrug casa. Ca să vă răzbun”, ci îşi creează tot felul de ocazii, şi chiar îi cere sfatul lui Otoko: „Doamnă, să fac un copil cu Oki-san şi să vi-l ofer dumneavoastră? Eu să-l nasc şi să vi-l dau dumneavoastră. Mă gândesc să-i fur copilul lui Oki-san”; după care se dă la Taichiro, fiul mai mare al lui Oki, mai şi făcându-l de ruşine: „Ce bărbat e acela care o întreabă pe fata pe care o ţine în braţe dacă l-a sedus pe tatăl lui!”
Deznodământul – tragic! – e aproape, iar în scena finală se regăseşte toată lumea, Toshio Oki şi soţia sa Fumiko, pictoriţa Otoko Ueno şi protejata ei Keiko, mai puţin Taichiro, înghiţit de apele lacului Biwa, unde l-a scos Keiko la o plimbare cu barca cu motor...
Rămâne această efigie, à tout jamais: „Otoko nu era acum pură, şi probabil că nici el, dar acum, peste douăzeci şi patru de ani, imaginea îmbrăţişărilor lor căpătase puritate. (…) Era o imagine spirituală sublimată din ei doi.”
2019 – Clarice LISPECTOR. O suflare de viaţă
Un secol de Clarice Lispector – ça se fête!
Născută acum un veac în Ucraina, din părinţi evrei, la nici un an ajunge cu familia la Rio de Janeiro, pentru a deveni încă de la debut – cu Aproape de inima vijelioasă a lumii (1944), consolidat de alte circa 20 de titluri (romane, nuvele, eseuri, cărţi pentru copii etc.) – „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”. Puţin înainte de a se stinge din viaţă – pe 9 decembrie 1977, chiar în ajunul zilei sale de naştere (10 decembrie 1920) –, încheia cartea „scrisă în agonie”, O suflare de viaţă, Univers, 2019, cu care intră în postumitate, în 1978.
„Scriu ca şi cum aş vrea să salvez viaţa cuiva. Probabil propria mea viaţă. Viaţa e un soi de nebunie a morţii. Trăiască morţii, fiindcă în ei trăim” – aşa începe această scriere imposibil de clasificat, iar ce urmează seamănă mai mult cu profesiunea de credinţă a unei noi religii („Căci scrisul este spaţiul sacru în care nu pot să intre necredincioşii…”), a Cărţii totale: „Scriu pentru neant şi pentru nimeni. Dacă mă citeşte cineva, o face pe proprie răspundere şi propriu risc. Nu fac literatură, trăiesc doar în pas cu timpul. Rezultatul fatal al faptului că trăiesc este actul de a scrie”. Fără un subiect anume, dar abordând varii teme, într-un dialog dintre Autorul şi Angela [Pralini] – singurele personaje ale cărţii – de circa 150 de pagini, orice fir ai trage din ghemul naraţiunii, acesta poate deveni filon aurifer, de-ar fi să citez câteva: „Păcătoşii trebuie iertaţi. Nevinovaţii poartă iertarea în ei înşişi”; „Eu n-am putere. Am rugăciunile”; „Din când în când, numai ca să simt că trăiesc, mă gândesc la moarte. Moartea mă motivează”; „Cât despre mine, vin de departe. De foarte departe. Şi de la mine vine mirosul pur de petrol”; „Realitatea este mai inaccesibilă decât Dumnezeu, pentru că nu te poţi ruga realităţii”; „Când mă simt fericită, mi se pare că sunt alta. Deşi alta a aceleiaşi”; „De-abia am intrat în mine şi sunt aşa de speriată, că vreau să ies deja”; „Eu, care fac un ghem din mine însămi”; „Suferinţa pentru cineva adânceşte inima în inimă” şi – pour la bonne bouche – aceasta: „Adio, Zi, se înnoptează. Sunt o fetiţă de duminică”.
Nu există o a doua Clarice Lispector în lumea literelor – mai mult ca-n celelalte cărţi ale braziliencei luate la un loc, se pare că-n O suflare de viaţă „Ea este ea”!
* * * * * * * *
Dat fiind că anul editorial 2020 încă nu s-a încheiat, mă opresc aici, promiţând să revin la cea de-a zecea carte a topului în decembrie curent, când voi face şi Top Ten al cărţilor prezentate pe durata acestui an. Toată lumea – cu burta pe carte!