Linkuri accesibilitate

Aproape om de stat


Marius Stan blog image

Apărute la Penn State University Press la începutul anilor 2000, Memoriile lui Nikita Hrușciov (n. 15 aprilie 1894 - d. 11 septembrie 1971), reprezintă o fascinantă incursiune în personalitatea fostului lider sovietic și o lămurire mai amplă cu privire la cauzele capriciosului său comportament politic. Citim acolo despre enervarea provocată lui Hrușciov de liderii militari care n-ar înțelege, pasămite, diferența dintre influență și putere. Tot în memorii aflăm despre preferința lui Nikita pentru consilieri perfect ancorați în câmpul lor de expertiză, dar umili, docili și plini de respect în prezența politicienilor. Despre neîncrederea funciară a liderului sovietic în statistici și căutarea necontenită a unor surse alternative de informare. Așijderea, suntem făcuți martorii unei serii impresionante de confesiuni (poate ritualice înaintea unei morți iminente?), când Nikita Hrușciov își cere scuze unora ca Boris Pasternak (1890–1960), Piotr Kapița (1894–1984) sau Ernst Neizvestny (1925–2016) pentru a-și fi impus voința asupra lor.

Toate aceste elemente constituie portretul unui lider sovietic care s-a dovedit profund ambivalent în privința granițelor dintre chestiunile tehnice și cele politice sau a utilizării anumitor mijloace pentru a impune conformismul altora. Se poate spune că Nikita Hrușciov nu a înțeles niciodată prea bine relația dintre politicile sale. Memoriile ne înfățișează imaginea unui conducător chinuit de toate aceste compromisuri și contradicții. Într-un fel, a fost mereu un „aproape om de stat”. A scos, într-adevăr, Uniunea Sovietică din anchilozarea stalinistă și a oferit anumite inovații politice și ideologice care se despărțeau concret de vechile metode de guvernare. În același timp, nu a fost vreun constituționalist sau vreun democrat liberal și a susținut infrastructura instituțională imaginată de Lenin și Stalin.

Una din problemele fundamentale fusese, cel puțin în opinia mea, aceea că etosul stalinist privea toate inițiativele nereglementate în cheie anarhistă, iar asta a dus la crearea unei atmosfere de profundă neîncredere în mase. Hrușciov, care fusese crescut în acest sistem, a vrut în cele din urmă să încurajeze o mai mare „încredere” în inițiativa maselor - poate pentru a mai disipa din atmosfera sulfuroasă a stalinismului târziu. A fost, probabil, contribuția lui la istoria Uniunii Sovietice.

Acum, întrebarea care se pune - mai ales astăzi, când se fac 48 de ani de la decesul în urma unui infarct - este dacă alegem să privim spre cât de departe a ajuns cu evoluția gândirii sale politice sau dacă, din contră, dorim să scoatem în evidență limitele evoluției sale? Altfel spus, ar trebui să-l privim ca pe un stalinist devenit reformator sau ca pe un vizionar blocat în propriu-i trecut? Știm astăzi că Hrușciov a avut mai puțin succes în a-și atinge principalele obiective decât Stalin pe ale sale. Spre deosebire de Stalin, puterea și prestigiul lui Hrușciov depindeau foarte mult de succesul politicilor râvnite. Și, în vreme ce Stalin putea guverna fie cu, fie fără partid, Hrușciov s-a trezit că îi este din ce în ce mai greu să o facă în oricare dintre variante.

Dificultățile născute din calitatea de succesor al lui Stalin ar fi putut la fel de bine să fie accentuate de elementele reziduale de stalinism din chiar concepția hrușciovită despre autoritate. Hrușciov a rămas mereu neclar și ambiguu în privința mijloacelor care trebuie folosite pentru atingerea scopurilor. Ori poate că i-a lipsit priceperea politico-administrativă de a le sincroniza. Să fim direcți: Hrușciov a avut o contribuție enormă la politica sovietică prin renunțarea la teroare ca mijloc de rezolvare a disputelor politice. Dar decizia sa a redus dramatic competiția dintre structurile birocratice, cele care ar fi trebuit să-i îndeplinească lui obiectivele. Hrușciov a crezut în mod eronat că eliminarea coerciției fizice împotriva oficialilor de partid și de stat va crește susținerea pentru scopuri cu adevărat naționale (mai degrabă decât regionale sau departamentale).

Înlăturarea lui Hrușciov de la putere în 1964, numită „demisie voluntară”, s-a născut în principal din ideile lui autocratice despre puterea primului secretar în raport cu celelalte structuri înalte de partid. Ideile grandioase, dar insuficient pregătite, au accentuat, în timp, senzația de inadvertență politică. Stilul politic imprevizibil, mereu solicitant, disruptiv și impacient i-a grăbit, cu siguranță, debarcarea. Tovarășii de partid ai lui Nikita Hrușciov au avut constant obiecții cu privire la conținutul marilor sale proiecte, în special la adresa metodelor de promovare și implementare. Dar la fel de evident este și faptul că procedurile și politicile lui Hrușciov au avut un impact major asupra concepției despre putere și autoritate a succesorului, Leonid Brejnev (1906–1982). În special în perioada 1964–1969, administrația Brejnev a făcut toate eforturile pentru restabilirea unor relații instituționale clar definite...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG