Nu ai cum să treci peste un titlu ca cel al argentinienei Ariana Harwicz (n. 1977) Mori, iubitule!, Vellant, 2019, „o proză care aminteşte de tehnica Virginiei Woolf, obsesiile Sylviei Plath şi cruzimea lui Elfriede Jelinek” (El Pais), însăşi autoarea punându-şi romanul de debut – cu dreptul! – în ecuaţie cu „o sonată de Schubert sau Rahmaninov mixată cu Stronger than me a lui Amy Winehouse”.
Scris la persoana întâi singular, din perspectiva unei tinere femei & mame „naufragiate” într-un sat francez uitat de Dumnezeu, după ce că făcuse studii universitare, fără să-şi găsească aici rostul, textul violentează – şi verbal, şi psihologic – de la bun început, deja în prima frază apărând „un cuţit cu care pot să-mi crestez, cu o singură mişcare agilă, jugulara”, ca peste alte câteva pagini protagonista să-i strige bărbatului „în prima lună de relaţie: «Vedea-te-aş mort!»”, apoi să-i pună o armă în mână: „Omoară-l, am spus”, şi tot aşa până la acel „Vedea-v-aş morţi pe toţi!” din scena finală, care începe chiar aşa: „Puiuţul meu a împlinit doi ani, dar în mintea mea continui să împing, e aproape afară, iese din mine, i se vede căpşorul”. Or, toată această violenţă – şi odată cu ea, poezie – de înalt voltaj se cere transpusă în fapte, de unde şi gesturile stridente ale femeii, dar şi escapadele-i amoroase în pădure, totul într-un exces continuu: „Când fac sex, comemorez aniversările celor care s-au dus. Când mă îndrăgostesc, (…) arunc pământ peste un sicriu. (…) Fiindcă oricum, de atâta vreme, chiar dinainte de a mă naşte, (…) eu sunt moartă”. (Peste alte câteva pagini: „Sunt mamă şi gata. Nu-mi pasă ce părere are despre mine. L-am adus pe lume, e suficient. Sunt mamă pe pilot automat.”)
Revenind la titlu, închei cu acest pasaj – departe de a fi ultimul – ce aruncă lumină (una însă a amurgului!) asupra universului femeii fără nume din cartea Arianei Harwicz: „Nu voiam decât ca totul să se termine mai repede, ori să se întâmple în aşa fel încât să fie legitimă apărare. Nu că m-aş fi gândit serios să-l omor, dar, în momentul acela, în lumina aceea, am fost tentată. (…) Să se termine repede şi să ne vedem de treabă”. Deloc întâmplător, autoarea declara într-un interviu că abia scriindu-şi romanul s-a născut cu adevărat!
23 august ’21
