Linkuri accesibilitate

August jubiliar


Greu de spus care a fost „punctu-acela de mişcare” ce-avea să ducă, în doar câţiva ani trăiţi la intensitate maximă, la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Căci înainte de „Scrisoarea celor 66” publicată în Învăţământul public, la 17 septembrie 1988, a fost eseul lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre“, iniţial propus hebdomadarului Literatura şi Arta, unde a zăcut luni de zile, iar în cele din urmă apărut în revista Nistru din aprilie 1988, în chiar primul număr sub semnătura noului redactor-şef Dumitru Matcovschi, cel care avea să-i schimbe ulterior numele în Basarabia. (Ierte-mi-se întrebarea, deloc retorică: oare de ce nu se regăsesc pe lista „celor 66” semnăturile lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi?!...) Altfel spus, la început a fost Republica Literelor – Române, odată cu trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat, pe 31 august 1989 –, şi tocmai ea a transformat RSS Moldovenească – unde principala componentă nu ţinea de identitatea naţională, ci de SS („Sovietică Socialistă”) – dacă nu în Ţara Moldovei, cel puţin în Republică. Într-o primă fază, a fost nemaipomenit să avem acelaşi imn – „Deşteaptă-te, române!” – cu România; sună potrivit (până la tare!) şi „Limba noastră”, cu condiţia s-o şi vorbească toţi cetăţenii ţării. Or, secesiunea Transnistriei – la 2 septembrie 1990, a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană, iar în primăvara lui 1992 va izbucni conflictul armat de pe Nistru – a început cu o grevă împotriva limbii române a separatiştilor care blocaseră calea ferată… Scurt pe doi – la sfârşitul anilor ’90, Basarabia îşi înceta apariţia, iar din Republica Literelor – căci în primul Parlament se regăseau mai mulţi scriitori, unii de primă mână: Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija ş.a. – a rămas doar… Moldova, statul european (probabil) cel mai părăsit de către cetăţenii săi în ultimele două decenii, dar şi revista Moldova înfiinţată în 1966, acum decană de vârstă a publicaţiilor de cultură de la noi.

Ce-a urmat? Un nesfârşit montagnes russes:

Mircea Snegur legat cu prosoape la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991; acelaşi Mircea Snegur legat pe mâini şi picioare în timpul conflictului armat de pe Nistru din 1992; şi tot el, „închinând” ţara lui Elţin, la Istanbul, & băgând-o în C.S.I. – omul părea providenţial în ’89, „anul în care Dumnezeu a fost român” (sau est-european, dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu „democraţiile populare” de pe Vechiul Continent) şi care aşa şi nu a sfinţit locul, nici după ce s-a dus să se închine la Putna...

Petru Lucinschi aruncând fraza: „Dacă am deschide dosarele KGB-ului, am rămâne fără intelectuali”, ca pentru a testa reacţia oamenilor de creaţie, în prim-planul scenei în primii ani de renaştere naţională, dar tot mai împărţiţi „pe căprării” odată cu scrutinul din 1996, când o parte a intelighenţiei l-a susţinut pe Mircea Snegur, iar alta pe ex-secretarul doi al PCUS. Dintr-o forţă (y compris, morală), oamenii de litere au ajuns purtători de cuvânt ai unor politicieni locali, dacă nu cumva, unii, purtători de ţucal.

Vladimir Voronin, ex-generalul de miliţie sovietică originar din Transnistria, trecând în 2003 „testul Kozak”, dar picându-l pe cel din 7 aprilie 2009, scoţându-i practic din ecuaţie pe intelectuali – dar şi apropriindu-şi-i pe unii (Ion Druţă, de pildă), chiar şi… postum (funeraliile naţionale ale lui Grigore Vieru, în ianuarie 2009).

Nimic despere Nicolae Timofti, preşedintele care a trecut prin istoria Moldovei ca raţa (mută) prin apă. Nimic bun despre Igor Dodon, preş’dintele (aşa cum îi place să-şi spună) care… ce?!?!?! (Vorba unei soţii de scriitor obişnuite să-şi tot aştepte bărbatul petrecăreţ acasă: „Eu nu mă uit la ceas, eu mă uit la calendar!” – ştim noi care!)

Început de august 2021 – după 30 de ani bătuşi pe muchie de montagnes russes, cu mici suişuri şi nenumărate căderi (prăpăstioase, unele!), vom reuşi oare să repunem ţara pe traverse europene?

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG