După intrarea în Chișinău, la 13/26 ianuarie, trupe din Divizia 11 infanterie s-au îndreptat spre Tighina/Bender, deși inițial se avusese în vedere ocuparea orașului de către trupe ucrainene antibolșevice. La 16/29 ianuarie 1918, unitățile române erau în fața orașului. Acesta – Tighina pentru români, Bender pentru ruși – era important prin poziția sa, ca nod de comunicații, cu un pod peste Nistru; existau acolo depozite de armament și muniții, un parc de locomotive și vagoane etc. După ce au primit întăriri și în urma unor ciocniri cu trupele ruse bolșevizate, dar mai ales după un intens bombardament de artilerie, românii au ocupat orașul la 20 ianuarie/2 februarie 1918. Din documentele militare românești reiese că au fost capturate depozitele cu materiale de război, inclusiv unul de artilerie, cu 800 de tunuri, dar și material rulant însumând 60 de locomotive și 3.000 de vagoane.
Dând dovadă de un amatorism care avea să-i fie reproșat ulterior, comandantul detașamentului românesc intrat în Tighina și-a împrăștiat forțele în oraș și în localitățile din jur, a neglijat fortificarea pozițiilor la podul de peste fluviu, nu a dezarmat populația civilă neprietenoasă, unde vorbitorii de limbă rusă erau majoritari. În plus, existau informații superficiale despre efectivele inamice aflate dincolo de Nistru. Parcă invitați de această atitudine, rușii au contraatacat prin surprindere în noaptea de 22/23 ianuarie (4/5 februarie) 1918 și i-au respins pe români în afara orașului. Reacția puternică a trupelor române – întărite cu unități trimise de Diviziile 11 infanterie și 2 cavalerie – a dus la reocuparea orașului și alungarea rușilor dincolo de fluviu, la 25 ianuarie/7 februarie. Mai la nord, un detașament din Divizia 11 infanterie avea să treacă la 27 ianuarie/10 februarie 11918 peste Nistru și să ocupe temporar localitatea Dubăsari.
Potrivit ordinului primit de la Marele Cartie General, Divizia 1 cavalerie a înaintat spre Bălți, unde a avut ciocniri cu slabe detașamente rusești și moldovenești. Orașul a fost ocupat la 23 ianuarie/5 februarie 1918. Efective din această mare unitate ajungeau la Soroca la 1/14 februarie 1918. Nordul Basarabiei, cu Hotinul, a fost ocupat de trupele austro-ungare, care aveau să rămână în zonă până la sfârșitul anului 1918.
Între 18-21 ianuarie/31 ianuarie-3 februarie 1918, Divizia 2 cavalerie, care practic asigura legătura între Diviziile 11 și 13 infanterie, a dezarmat regimentele 9, 11 și 31 infanterie ruse. Potrivit ordinelor, care de altfel priveau toate diviziile românești din Basarabia, soldații ruși trebuiau trecuți dincolo de Nistru. Excepție făceau basarabenii, care erau trimiși acasă.
Importante trupe ruse se găseau încă în sudul Basarabiei, mai ales din marină, bine înarmate, având inclusiv vase de luptă și artilerie. Populația din Bugeac era amestecată, cuprinzând moldo-români, ruși, bulgari, găgăuzi, ucraineni, germani, evrei etc. Divizia 13 infanterie română a ocupat orașele Reni, Cahul și Bolgrad la 11-12/23-24 ianuarie 1918. Inițial, trupele române i-au dezarmat pe soldații ruși și pe civilii din zonă. De altfel, dezarmarea civililor a fost una dintre problemele mari căreia au trebuit să-i facă față autoritățile militare române în întreaga Basarabie. S-a ajuns însă destul de repede la ciocniri între români și ruși, înregistrate după 21 ianuarie/3 februarie 1918 în zonele Cahul, Taraclia, Bolgrad și Ismail.
Cea mai importantă luptă între români și ruși s-a dat între 27 ianuarie-3 februarie/9-16 februarie 1918 la Vâlcov, aproape de vărsarea în mare a brațului Chilia, unde se concentrase o puternică forță a marinei ruse. Localitatea nu putea fi atacată de pe uscat, fiind protejată de canale și mlaștini. Atât românii, cât și rușii aveau trupe mixte de uscat și marină, vase de luptă (monitoare, canoniere, vedete), baterii de artilerie, inclusiv grea (în cazul rușilor), în poziții fixe sau pe platforme plutitoare. După dueluri intense de artilerie, după ciocniri pe uscat și pe canalele deltei secundare a brațului Chilia, dar mai ales după interceptarea de către români a comunicațiilor terestre spre Cetatea Albă, rușii s-au retras, îmbarcați pe vase, spre Odesa și Sevastopol. Vâlcovul a fost preluat de români la 3/16 februarie 1918. După câteva săptămâni, mai precis la 23 februarie/8 martie 1918, trupele române au intrat în Cetatea Albă, de această dată fără luptă.
Potrivit unor informații, atât la Bender/Tighina, cât și la Vâlcov, de partea rușilor au luptat detașamente formate din socialiști radicali, soldați dezertori și muncitori români care ajunseseră în 1917 în sudul Rusiei. Aceștia constituiseră la Odesa un „comitet revoluționar român”, apoi un „batalion revoluționar român”.
În luptele din Basarabia, ambele părți au înregistrat pierderi: morți, răniți, prizonieri/dispăruți. Cifrele oficiale disponibile sunt contradictorii. Potrivit unei situații centralizate din aprilie 1918, trupele române ar fi înregistrat în confruntările din regiune 25 de morți, 312 răniți și 151 de dispăruți. Din alte documente militare reiese că doar în luptele de la Bender ar fi murit 141 de militari români. Dincolo de statistici, operațiunile Armatei Române în Basarabia nu au fost nicidecum un simplu marș spre Nistru. Trupele s-au confruntat cu un adversar aflat în disoluție, dar nu lipsit de reacție, iar în plus cu o populație civilă diversificată din punct de vedere etnic și în parte ostilă.
În februarie-aprilie 1918, Armata Română avea în Basarabia patru divizii: 1 cavalerie, al cărei comandament era la Bălți; 11 infanterie, cu comandamentul la Chișinău; 2 cavalerie, cu comandamentul la Cimișlia; 13 infanterie, cu comandamentul la Bolgrad. După cum am mai amintit, cele patru divizii trimise în Basarabia au fost reunite ulterior în Corpul VI Armată. Acestui comandament i-au mai fost subordonate Regimentul 5 călărași, flotila de Dunăre, trupele din Delta Dunării, două escadrile de aviație și un detașament de jandarmi rurali. Misiunea Corpului VI Armată consta în paza depozitelor Armatei Române aflate în Basarabia, asigurarea ordinii în același teritoriu, trecerea dincolo de fluviu, cu trenul sau pe jos, a soldaților ruși care se aflau în regiune sau care veneau din România, împiedicarea venirii de peste Nistru a trupelor ruse bolșevizate.
La sfârșitul lunii februarie 1918, de la nord de Soroca și până la vărsarea în liman/Marea Neagră, malul drept al Nistrului era controlat de trupele române. El avea să și rămână astfel până la 28 iunie 1940. Însă Nistrul nu a fost niciodată un fluviu de netrecut. De-a lungul întregii perioade interbelice el a fost traversat fie de grupuri înarmate – uneori extrem de puternice – trimise de regimul de la Kremlin pentru a menține o situație instabilă și a crea dificultăți administrației românești, dar și de zeci de mii de oameni care voiau să scape de regimul sovietic. Era vorba de moldoveni transnistreni și evrei, dar și de ucraineni și ruși, germani și polonezi ș.a.m.d. Unii dintre ei au rămas în Basarabia, alții au trecut la vest de Prut, mulți au plecat în Europa Occidentală sau în America de Nord.
***
Subiectul de față a fost abordat de memorialiști și istorici români încă din perioada interbelică. Chiar dacă interpretările sunt uneori discutabile, poate prea apropiate de punctul de vedere oficial, informații utile se găsesc îndeosebi în câteva sinteze sau tratări monografice: Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [prima ediție în 1922-1923]; Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. 1917-1918, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999; Dumitru Seserman, Acțiunile Armatei Române în spatiul dintre Carpații Orientali și Nistru (1917-1920), București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
