Marinarii, soldații și muncitorii români radicalizați aflați la Odesa și în alte locuri din sudul Rusiei s-au implicat de partea bolșevicilor în Războiul civil rus. Mai întâi au făcut-o în unități proprii, mai precis în cele două batalioane revoluționare românești. Bolșevicii ruși au preluat puterea la Odesa în ianuarie 1918, după ce mai întâi i-au înlăturat pe menșevici, apoi pe ucraineni.
Între 14/27-18/31 ianuarie 1918, membrii batalioanelor revoluționare românești s-au implicat în luptele de stradă, pentru capturarea unor puncte strategice din oraș și a depozitelor, ocazie cu care s-au dedat la devastări. Batalioanele revoluționare românești au luptat și în Basarabia contra trupelor române, cele mai cunoscute confruntări fiind cele de la Vâlcov și Bender, în ianuarie-februarie 1918. Autoritățile române i-au considerat dezertori pe acești oameni, invocând legile și regulamentele militare.
La sfârșitul lunii februarie 1918 (pe stil vechi), din Batalionul revoluționar român au fost aleși 200 de oameni pregătiți, care au fost trimiși împtriva trupelor austro-ungare, germane și ucrainene la nord de Odesa. În luptele de la Jmerinka-Slobodka-Birzula-Moghilev-Razdelnaia, desfășurate la sfârșitul lunii februarie/începutul lunii martie 1918, gărzile roșii au fost înfrânte. Batalionul revoluționar român a suferit pierderi grele. Inclusiv unul dintre comandanții de companie, Munteanu, a murit pe front. Participarea românilor la aceste lupte a fost cunoscută și la vârful conducerii bolșevice rusești.
Rakovski amintea în raportul pe care l-a înaintat lui Lenin și Troțki, la jumătatea lunii martie 1918, că la luptele pentru apărarea Odesei împotriva germanilor au participat, împreună cu muncitorii din oraș și de pe litoralul Crimeii, și „țăranii basarabeni”, precum și „legionarii revoluționari români”. Aceștia din urmă ar fi înregistrat nu mai puțin de 110 morți. Alte surse indică 19 morți din rândurile românilor în luptele de stradă de la Odesa și 60 de morți în luptele de la Slobodka. Sacrificiile s-au dovedit însă inutile, trupele Centralilor ocupând orașul Odesa și păstrându-l până la sfârșitul anului 1918.
Românii bolșevizați de la Odesa nu s-au evidențiat doar pe front. Ei au fost printre cei mai zeloși în jefuirea, arestarea și maltratarea parlamentarilor și ofițerilor români aflați în oraș. Din ordinul lui Rakovski, în fața apropierii trupelor germane de Odesa, 55 de prizonieri români – parlamentari, ofițeri ș.a. – au fost îmbarcați pe navele „Împăratul Traian” și „Durostor”, cu utilizarea unor mijloace violente (lovirea sau chiar deschiderea focului și rănirea câtorva oameni), și sub paza bolșevicilor și militarilor din batalioanele revoluționare române au fost expediați spre Sevastopol, apoi spre Feodosia.
Colonelul Boyle s-a urcat și el pe vasul „Împăratul Traian”, din propria voință, pentru a fi alături de prizonierii români și a le asigura protecția. Într-o lume răvășită de război și revoluție, când regulile păreau să fi dispărut, canadianul arăta prin comportamentul său că venea din altă lume. Și alte nave controlate de bolșevicii români s-au retras, odată cu bolșevicii ruși, spre Crimeea.
Păziți de o gardă din batalionul revoluționar român, oficialii români prizonieri au fost reținuți o vreme în Crimeea. De la Feodosia ei au fost duși la Sevastopol cu nava „Cernoe More”, la intervenția lui Boyle, care se înțelesese cu liderii sovietici locali. Din Crimeea, vasul cu prizonieri români – cărora li se mai adăugaseră între timp soldați români care voiau să revină acasă – a ajuns la Sulina, la 19 martie/1 aprilie 1918. Schimbul de prizonieri s-a produs la 22 martie/4 aprilie 1918: 72 de prizonieri ruși de la Bender contra românilor veniți din Crimeea.
Liderii bolșevicilor români și membrii batalioanelor revoluționare
românești nu au rămas decât scurtă vreme în Crimeea. Mihail Gheorghiu Bujor a fost arestat de germani la Simferopol, în aprilie 1918, deoarece nu a putut justifica două milioane de ruble pe care le avea asupra lui. În fața înaintării trupele germane și austro-ungare, cele două batalioane revoluționare românești s-au evacuat de la Feodosia la Novorossiisk, cu vasul „Durostor”. Batalionul revoluționar român de infanterie a fost desființat la 29 martie/11 aprilie 1918, iar cel de marină a doua zi.
După aprilie 1918, unii foști membri ai acestor structuri militar-revoluționare românești s-au înrolat în unități ale Armatei Roșii. Alții au făcut parte din unități auxiliare („partizani”) în diferite locuri, din Caucaz și Astrahan până la Vladivostok. Alții au ajuns la Moscova, în noua capitală a bolșevicilor ruși.
Câțiva maximaliști români aveau să constituie la 31 martie/13 aprilie 1918, la Moscova, un așa-numit „grup român pe lângă Partidul Comunist (bolșevic) Rus”. Grupul își propunea difuzarea ideilor comuniste între prizonierii de război din Transilvania care se aflau în Rusia, între muncitorii și țăranii din România, precum și în „provinciile ruse cu populație română” (probabil erau avute în vedere Basarabia și teritoriile de la est de Nistru). Scopul era „pregătirea revoluției sociale în rândurile muncitorilor și țăranilor cei mai săraci, care vorbesc românește și care trăiesc în câteva țări”. Începuturile pentru răspândirea ideilor comuniste între vorbitorii de limbă română erau clare, mai rămânea să se constituie și un partid comunist în România. Bolșevicii ruși aveau să se dovedească inventivi în privința acțiunilor subversive împotriva vecinului din sud-vest, între timp ajuns la Nistru.
***
Situația radicalilor români care se aflau în Rusia în 1917-1918 și acțiunile lor la începutul anului 1918 au beneficiat de atenție în special în primele trei decenii ale regimului comunist, iar într-o oarecare măsură în anii 1990. Dintre lucrările pe această temă, cel mai adesea puternic ideologizate, amintesc: V. Liveanu, 1918. Din istoria luptelor revoluționare din România, București, Editura Politică, 1960; Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și Mișcarea Revoluționară și Democratică din România. Documente și amintiri, București, Editura Politică, 1967; Mihail Gheorghiu Bujor, Scrieri social-politice (1905-1961), ediție de Nicolae Copoiu, București, Editura Politică, 1979; Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuții la istoria marinei române, vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în 1918, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979; Florian Tănăsescu, Dumitru Costea, Ion Iacoș, Gheorghe Neacșu, Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu (editori), Ideologie și structuri comuniste în România, 1917-1918, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 1995.
