Votul Basarabiei de Unire cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918, care deschidea calea realizării României Mari, a fost atacat din mai multe părți de-a lungul timpului, încercat de a fi explicat și înțeles, iar votanții din Sfatul Țării vor plăti scump acest gest curajos, fiind vânați toată viața de organele de represiune sovietice și de complicii lor români. Cine și ce factori au jucat rolul primordial în alipirea Basarabiei la România rămâne și după o sută de ani un subiect de mare dispută. Prin articolul de față încercăm să cuprindem diversitatea opiniilor legate de acest eveniment, în mod expres a celor din epocă, iar prin elaborarea acestui compartiment să încercăm dezlegarea misterului pașilor care au condus la realizarea acestui pas.
Vom începe cu adversarii Unirii, care pot fi împărțiți convențional în patru categorii: a. anumite elemente contestatare din interiorul Basarabiei (A. Șmidt, A. Krupenski, V. Țiganko, etc); b. emigrația rusă, reprezentată de fosta conducere a Rusiei imperiale, printre care P. Miliukov, V. Maklakov, S. Sazonov, Gh. Lvov, etc.; c. Regimul bolșevic/sovietic; d. diferiți diplomați și oameni politici străini, în special americani, printre care cel mai aprig adversar a fost Secretarul de Stat american R. Lansing.
Într-un mod curios, dar deloc suprinzător, primele trei puncte de vedere au coincis la un anumit moment, ele inspirându-se una pe alta în argumentație, pornind de la premisa readucerii Basarabiei în spațiul rus. Emigrația evident în cadrul unei Rusii „sfinte, unice și indivizibile”, iar bolșevicii sub sceptrul Imperiului „secerii și ciocanului”.
Aceștia împreună considerau că Sfatul Țării a fost un organism provizoriu, până la alegerea Adunării Constituante; nu s-a gândit niciodată la posibilitatea unirii cu România și a recunoscut acest lucru de mai multe ori; acest fapt era recunoscut și de puterile occidentale; intrarea trupelor române urma să fie provizorie; cinci deputați ai Sfatului Țării, opozanți ai unirii cu România, au fost împușcați de trupele române; în timpul votării unirii, armatele române au fost introduse în sala de ședințe; aeroplane zburau de asupra clădirii; militari și oficiali români erau prezenți la ședință; s-a votat deschis, prin ridicarea mâinilor, ceea ce a speriat pe mulți; invocau protestul fracțiunii țărăniste, a minorităților germane, bulgare și ruse față de această unire; doar 83 de deputați au votat pentru unire, 25 au fost absenți, omorâți sau fugiți, 34 s-au abținut de la vot, iar 3 delegați „curajoși” au votat contra. Emigrația rusă considera dacă s-ar fi făcut la moment un plebiscit, nu mai puțin de 85 % s-ar declara pentru reunirea la Rusia.
Regimul sovietic a preluat această retorică de la emigrația rusă, dar a dezvoltat ulterior propria mitologie în care prevalau ideile „rolului trădător al Sfatului Țări”; „înăbușirii Puterii Sovietice pe 6 ianuarie 1918”; „intrării trupelor Antantei în teritoriul rus”; „anexării Basarabiei de trupele române”; „încălcării angajamentului Averescu-Rakovski de retragere din Basarabia”; „complicității Germaniei la anexarea Basarabiei la România”.
Diferiții opozanți ai Unirii din mediul diplomatic și politic occidental, în mod special cei americani, se opuneau ideii dezmembrării Imperiului Rus; vedeau în votul Sfatului Țării o formă rudimentară de expresie populară; contestau libertatea felulului în care s-a realizat votul de unire; exagerau rolul și importanța armatei române; considerau că pentru rezolvarea „problemei Basarabiei” este necesar un plebiscit.
Curiozitățile Centenarului: Istoricul american Charles Upson Clark despre Unirea Basarabiei cu România
Curiozitățile Centenarului:
Istoricul american Charles Upson Clark despre Unirea Basarabiei cu România
„La 2 decembrie 1917, Sfatul a declarat Basarabia Republică Democratică (Moldovenească) și a depus eforturi să organizeze o armată pentru oprirea destrămării țării de către bandele dezorganizate de soldați ruși. Dar în anarhia generală acest lucru s-a dovedit a fi imposibil. La 13 ianuarie 1918, dând curs numeroaselor cereri, guvernul român a organizat o campanie pentru a scăpa Basarabia de bandele bolșevice.
Între timp, Rada Ucraineană a proclamat independența totală a Ucrainei și acei puțini ruși din Basarabia care doreau să mențină dependența de Moscova s-au pomenit complet separați de Marea Rusie.
La 24 ianuarie 1918, Sfatul a urmat exemplu, declarând în unanimitate Basarabia independentă. Dar era imposibil de a găsi bani pentru finanțarea noului stat; și deoarece Ucraina rămânea un pericol permanent, la 27 martie 1918, Sfatul a votat cu 86 contra 3 (și 36 abțineri), că din această zi înainte, Republica Democratică Moldovenească a Basarabiei se unește cu țara-mamă, România.
Sfatul era alcătuit din 85 de reprezentanți ai țăranimii, din totalul de 138, printre care 103 erau moldoveni, 13 ucraineni, 7 ruși, 6 evrei, 5 bulgari, 2 germani, un polonez și un armean. Aproximativ aceeași proporție va fi menținută și după primele două alegeri parlamentare din România”.
Ch. Upson Clark, Greater Romania, New York, 1922, pp. 106-107
Adepții Unirii Basarabiei cu România au dezvoltat propria retorică, mult mai numeroasă ca volum și diversitate de publicații, dar și mai reprezentativă din punct de vedere al suportului politic și diplomatic. Însumând aceste puncte de vedere, vom identifica trei factori invocați ca primordiali în realizarea Unirii: a. factorul regățean – rolul principal l-au jucat oameniii politici și militari din Vechiul Regat, adică armata și oamenii din guvernul Marghiloman, în special C. Stere; b. factorul ardelean – rolul principal l-a avut propaganda transilvănenilor de la Kiev și Chișinău, care au influențat mișcarea de renaștere națională din Basarabia; c. factorul basarabean – Unirea se datorează, mai întâi de toate basarabenilor, reprezentanților clasei poltice de la Chișinău.
La aceste trei păreri se vor adăuga și alte puncte de vedere, printre care cel mai „original” va fi a lui C. Argetoianu, care susține că decisivă pentru votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost „coruperea și mituirea lui Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării”. Acesta ar fi primit în ajunul acestei zile două milioane de lei românești în hotelul Londra din Chișinău, unde se afla delegația română în frunte cu primul ministru Al. Marghiloman, pentru a favoriza votul fracțiunii țărăniste în favoarea Unirii.
În cele ce urmează vom analiza principalele argumente ale acestor grupuri. Primul punct de vedere este susținut de Petre Cazacu (lucrarea „Moldova dintre Prut și Nistru. 1812-1918”), care apără punctul de vedere, că rolul hotărâtor a fost jucat de armata română și calitățile personale ale lui Stere. Potrivit acestuia „Unirea a fost un act revoluționar, dar național. Cei doi factori care au contribuit la înfăptuirea lui sunt Stere și armata română”. Cazacu invocă nehotărârea basarabenilor, atitudinea îndoielnică a unora dintre ei față de intrarea armatei române, tendința acestora de a-și crea o „republică neatârnată”, ca argumente principale în demonstrarea ezitării acestora de a se uni cu România.
Onisifor Ghibu, transilvăneanul care a fost unul din principalii catalizatori ai mișcării naționale din Basarabia, apăra ideea, că o însemnătate principală în evenimentele din Basarabia l-a avut propaganda ofițerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev, acesta fiind „motorul principal și hotărâtor al evenimentelor din viața Basarabiei” (se are în vedere cercul „Deșteptarea”, condus de D. Ciugureanu, care printre primii au formulat programul politic panromânesc în anul 1917 – n.a.). Ghibu crede că anume organizarea națională panromânească a permis preluarea inițiativei în fața revoluționarilor „basarabeni veniți de la Petrograd sub conducerea lui I. Inculeț”. După acesta, Puterile Centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului și Dobrogei, să-și anexeze Basarabia „sub o formă convenabilă și localnicilor”. Intelectualul ardelean considera că Unirea a fost „forțată”, că ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc Unirea Ardealului și Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor” (lucrarea „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, 1926).
Cel de-al treilea punct de vedere, de prevalare a rolului basarabenilor în decizia Unirii, a fost recunoscut de majoritatea istoricilor și oameni politici români ai momentului. În afara pledoariilor și memoriilor personale ale liderilor basarabeni care arătau acest lucru (I. Pelivan, P. Halippa, I. Inculeț, D. Ciugureanu, etc), deosebit de nuanțat este redată această perspectivă de bucovineanul Ion Nistor (Istoria Basarabiei, 1923). „De formă, consideră Nistor, Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică nu avea nicio organizație cuvenită și nici condițiile de dezvoltare necesare pentru propășirea unui stat. Fiecare om cu judecată își da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Considerând că unica cale de a rezolva problema era numai Unirea, fruntașul bucovinean arăta că „acest gând nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului moldovean adevărat... în urma propagandei de trezire și deșteptare a conștiinței naționale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din Vechiul Regat, din Ardeal și din Bucovina, se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut și Nistru și, îndeosebi, ale conducătorilor lor, ideea consolidării naționale și dorul de a se reîntoarce la sânul patriei-mame”.
În săptămânile ce urmează vor proceda la explicarea acestor puncte de vedere divergente, cu diferite implicații ideologice și de interes, dar în același timp vom încerca construirea unei imagini cât se poate de reale, apropiată spiritului timpului, asupra pașilor care au condus la realizarea votului din 27 martie 1918.
