În dimineața zilei de 27 martie/9 aprilie 1918, Alexandru Marghiloman a primit și acceptat condițiile („clauzele”) puse de basarabeni pentru unire, „ modificându-le puțin”, liniștit de faptul că, prin articolul final, Constituanta avea practic ultimul cuvânt. Grupurile politice și sociale au încercat să se folosească în disputele lor de prezența lui Marghiloman la Chișinău. Marii proprietari basarabeni ar fi răspândit zvonul că românii aveau să le înapoieze proprietățile. Premierul român i-a îndemnat pe reprezentanții acestora să aibă răbdare și să participe la viitoarele alegeri pentru Constituantă.
Lucrările Sfatului Țării s-au ținut în ziua amintită, începând cu ora 16:15, în sala de festivități a Liceului nr. 3 din Chișinău, pe strada Sadovskaia. La deschiderea ședinței a fost de față și Marghiloman, care, la intrarea în sală, ar fi fost aclamat de către cea mai mare parte a deputaților, în vreme ce alții ar fi rămas nemișcați pe scaunele lor. Marghiloman a fost invitat de Inculeț să le spună celor prezenți „cu ce scop a venit la noi”. Președintele Parlamentului moldovenesc nu a rostit nimic formal despre rostul prezenței acolo a premierului român, deși el știa prea bine care era scopul.
Alexandru Marghiloman a ținut în fața Sfatului Țării un discurs potrivit retoricii vremii, împănat cu metafore, cu referințele istorice și propagandistice comune în România. Dincolo de aceasta, el a apreciat că unirea Basarabiei cu România era o „necesitate”. Premierul a ținut să precizeze că Puterile Centrale dăduseră „toate asigurările în privința Basarabiei”. De asemenea, el s-a declarat „convins” că unirea se putea realiza făcând concesii obiceiurilor locale, „care nu se împotrivesc intereselor unei Românii Mari”, după cum avea să rememoreze un participant (Pantelimon Halippa). Marghiloman a insistat asupra urgenței momentului, afirmând că nu vedea alternativă la unire.
Premierul român a citit o declarație în care erau reluate și ordonate chestiunile discutate cu câteva zile înainte la Iași cu cei trei delegați basarabeni. De asemenea, Marghiloman a citit și condițiile de unire. Sfatul Țării avea să rămână în funcție doar până la rezolvarea chestiunii agrare, ultimul cuvânt avându-l Adunarea Constituantă a Regatului; Basarabia urma să aibă reprezentanți în Parlamentul României; doi miniștri basarabeni aveau să fie cooptați în guvernul român; legile din Basarabia și autoadministrarea urmau să fie păstrate până când Parlamentul României avea să-i includă și pe reprezentanții regiunii dintre Prut și Nistru; guvernul român urmau să-i numească pe funcționarii superiori; armata avea să fie recrutată pe baze teritoriale, ca în întregul Regat. Relativizarea condițiilor de unire era evidentă. Cel care avea să aibă ulterior decizia era guvernul român. Mijloacele de control ale reprezentanților Basarabiei erau mai degrabă formale. De altfel, oficialii români, în special militarii, nu puteau înțelege de ce basarabenii au pus condiții la unire. Le considerau „condițiuni fără rost”. Generalul M.C. Schina, un militar educat în spiritul ultracentralismului, care caracteriza statul român, nu putea înțelege prudența unor oameni care vedeau alcătuirea politică și administrația viitoarei Românii în cadre diferite.
După cuvântare, și pentru a păstra aparențele, pentru a asigura „libertatea de manifestare” a celor prezenți, Marghiloman și grupul său au părăsit sala. Deputatul Vasile Cijevschi, președintele Blocului Moldovenesc, a propus – susținut și de Ion Inculeț – ca lui Constantin Stere să i se acorde calitatea de deputat al Sfatului Țării. Era o manieră inedită de alegere într-un organ politic care pretindea reprezentativitate pentru Basarabia, cu atât mai mult cu cât Stere nu mai locuia în regiune de decenii, nu fusese ales de o comunitate locală sau de o organizație politică. Procedurile nu păreau să conteze prea mult, mai ales când era vorba de atingerea unui obiectiv pentru care se mobilizaseră atât de mulți, de o parte și de alta a Prutului. Deși Stere a intrat în Blocul Moldovenesc, el avea legătură cu diversele grupuri politice de la Chișinău reprezentate în Sfatul Țării.
Stere a ținut în fața noilor săi colegi un discurs patetic, întretăind planul național cu cel social. El s-a adresat atât etnicilor moldo-români, cât și minorităților, vorbind în română și în rusă. Adresându-se majorității de orientare radical-revoluționară, Stere a făcut practic apel la manipularea „nebuniei”, a patosului revoluționar de care îi vorbise în ziua precedentă lui Marghiloman. Discursul ținut în rusă era menit a-i convinge pe reprezentanții minorităților să voteze pentru unire, respectând drepturile și voința majorității moldovenești. El i-a făcut atenți pe cei prezenți că urmau să ia o „hotărâre” istorică, nu doar pentru ei, ci și pentru urmașii lor. Deși orator recunoscut, discursul lui Stere nu a fost lipsit de contradicții. Proaspătul deputat a afirmat în fața celor prezenți că dacă Sfatul Țării respingea unirea cu România, aceasta din urmă nu putea renunța la „drepturile sale istorice”, la „idealurile ei naționale”, și atunci ce putea face? De asemenea, întrucât nu avea acces la Marea Neagră prin pierderea Dobrogei (afirmație plauzibilă în acel moment), ce putea face România? Deși erau întrebări retorice, Stere s-a grăbit să nu lase loc de echivoc și a precizat că în cazul în care deputații nu votau unirea avea să aibă loc anexarea Basarabiei – „fără consimțământul vostru” –, chiar dacă era vorba ca guvernul român să se bazeze pe alte segmente politice și sociale decât cele care dominau atunci Sfatul Țării. Trimiterea era la marii proprietari conservatori. Cu alte cuvinte, deputații aveau „dreptul” de a vota așa cum li se spunea.
Declarația și condițiile de unire a Basarabiei cu România
După discursurile lui Marghiloman și Stere, Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Țării, a citit în numele Blocului Moldovenesc, în limba română, Declarația prin care se propunea unirea Basarabiei cu România, precum și cele 11 condiții. Același lucru l-a făcut și Vasile Cijevschi în limba rusă. De asemenea, cel din urmă a afirmat că formațiunea sa avea să voteze unirea. Declarația era semnată de Ion Inculeț, președinte al Sfatului Țării, Pantelimon Halippa, vicepreședinte, și Ion Buzdugan, secretar.
Cine a scris Declarația de unire? Din sursele din epocă, inclusiv din perioada postunire, reiese că preambulul, adică Declarația propriu-zisă, a fost redactată de Constantin Stere. Chiar el a pretins aceasta într-un discurs pe care l-a ținut în Adunarea Deputaților, la Iași, în ziua de 13 iunie 1918. Onisifor Ghibu a confirmat acest fapt într-un text memorialistic. Cât despre cele 11 puncte ale condițiilor de unire, în forma oficială, cum le cunoaștem astăzi, ele au fost cel puțin revăzute de Marghiloman, tot împreună cu Stere.
Declarația avea un preambul istoric, cu expresiile și în spiritul epocii. Sfatul Țării declara „în numele poporului Basarabiei” că „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”. Vocabularul adoptat în acest act oficial a fost considerat „natural” și de politicienii români din epocă, și de mulți dintre cei care au scris despre subiect. Retorica unirii accentua situarea Basarabiei pe o poziție de inferioritate, ca „fiică”, în raport cu România, „mama”. Justificările organiciste în jurul acestor formulări abundă și în memorialistică, și în istoriografie.
Unirea Basarabiei cu România s-a făcut cu condiții, aspect cel mai adesea trecut cu vederea sau în cel mai bun caz amintit ca o chestiune de conjunctură, fără importanță. În realitate, aceste condiții merită deopotrivă amintite, iar semnificațiile lor depistate atât în formulări, cât și în contextul epocii. Cele 11 condiții de unire – deși sub denumirea mai vagă de „principii și garanții” – și-au găsit loc în partea a doua a Declarației.
Sfatul Țării din acel moment urma să funcționeze pentru punerea în aplicare a reformei agrare, hotărârile urmând să fie recunoscute de guvernul român. Basarabia urma să-și păstreze „autonomia provincială”, având un parlament (Sfatul Țării) care urma să fie ales prin vot universal, egal, direct și secret, „cu un organ împlinitor și administrație proprie”. Competențele Sfatului Țării priveau votarea bugetelor locale, controlarea autorităților din subordinea zemstvelor și orașelor, numirea tuturor funcționarilor administrației locale, în vreme ce înalții funcționari urmau să fie numiți de guvern. Recrutarea armatei avea să se facă potrivit principiilor teritoriale. Legile existente și organizarea locală, privind zemstvele și orașele, se păstrau; schimbarea lor putea fi făcută de către Parlamentul României numai după ce la lucrările acestuia aveau să participe și reprezentanții Basarabiei. Se prevedea în mod explicit respectarea drepturilor minorităților din Basarabia, fapt cu atât mai important cu cât acestea constituiau aproape jumătate din populația regiunii. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să intre în guvernul român, inițial desemnați de Sfatul Țării, iar ulterior dintre reprezentanții regiunii în parlamentul român. Basarabia avea să trimită în Parlamentul României un număr de reprezentanți proporțional cu populația sa, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret. Alegerile pentru voloste (echivalentul plășilor), sate, orașe zemstve și parlament aveau să se facă tot conform votului universal, egal, secret și direct. Libertatea personală, a tiparului, cuvântului, credinței, adunărilor etc. aveau să fie garantate prin Constituție. Încălcările legii din motive politice, în perioada anterioară, erau amnistiate. „Principiile și garanțiile” amintite urmau să fie discutate în Constituanta României. Marghiloman și oficialii români știau însă că acolo vocile basarabenilor se puteau ușor pierde în masa delegaților din ansamblul țării.
Revoluția din februarie 1917 și urmările acesteia erau prezente în imaginarul politic și social din Basarabia. Era firesc ca basarabenii să-și dorească păstrarea câștigurilor politice și sociale din anul precedent, să continue reformele și/sau să vadă puse în practică propriile viziuni despre societate și despre stat. Precauțiile luate de basarabeni – pentru că asta reprezentau condițiile – nu erau lipsite de temei, clasa politică din Vechiul Regat fiind cunoscută ca una închisă, clientelară, centralistă și puțin dispusă la schimbări sistemice. În viziunea basarabenilor, România urma să fie reașezată pe noi principii politice și sociale. La un veac distanță știm că unii dintre basarabeni, încurajați și de Stere, se iluzionau că programul lor politic și social, de democratizare politică și de reformare socială, avea să fie preluat de guvernul român și avea să stea la baza reclădirii României postbelice.
