De-a lungul anilor 1916-1917, Armata Română a pierdut foarte mulți oameni, dar a și cauzat pierderi adversarilor. Românii au luat mulți prizonieri austro-ungari și germani, iar în mai mic număr bulgari și otomani. Din rațiuni politice și militare, la fel ca în cazul celorlalte țări beligerante, România a recurs la internarea unui număr mare de civili care erau cetățeni ai Puterilor Centrale, dar și a multor cetățeni români considerați „nesiguri”, în special etnici bulgari și turci din Dobrogea, mai ales din Cadrilater. Pentru reconstituirea situației acestor categorii umane există surse oficiale, românești sau străine, documente militare sau ale Crucii Roșii, dar și informații din jurnale și memorii, precum și câteva lucrări care au meritul de a fi deschis o direcție de cercetare în ultimele două decenii.
Prizonierii de război Centrali și reglementările românești
În perioada neutralității, autoritățile militare române au încercat să se pregătească de război și în privința organizării lagărelor pentru prezumtivii prizonieri. Un serviciu de administrație pentru lagăre s-a constituit inclusiv prin imitarea modului de organizare din alte țări. Pe diferite căi au fost obținute informații privind organizarea lagărelor din Elveția, stat neutru, și Germania, țara care avea să se dovedească cel mai puternic adversar pentru România în anii 1916-1918.
Chiar în ziua intrării României în război, la 14/27 august 1916, regele Ferdinand I a aprobat Regulamentul asupra prizonierilor de război. Regulamentul avea la bază Convenția de la Haga, din 1907, pe care România o semnase în 1912.
Erau considerați prizonieri de război militarii din armatele inamice de uscat și din marină, precum și echipajele vaselor de comerț ale țărilor cu care România era în război. Persoanele care urmau trupele inamice – corespondenții ziarelor, cantinierii și furnizorii – puteau fi reținuți numai atunci când când comandamentul superior român decidea astfel. Prizonierii de război trebuiau tratați uman, nu trebuiau maltratați sau insultați niciodată. Atitudinea față de ei urma a fi în funcție de gradul lor, cu condiția de a-și declara identitatea reală. În materie de disciplină, prizonierilor li se aplicau legile și regulamentele în vigoare în Armata Română. Ei puteau fi închiși sau legați în caz de insubordonare. În cazul încercării de evadare sau a revoltei, militarii români puteau recurge la arme. Pedepsele disciplinare care li se aplicau erau cele prevăzute în regulamentele militare românești, potrivit gradelor deținute de cei în cauză. Crimele și delictele svârșite de prizonieri urmau a fi judecate și conform codului justiției militare. Libertatea de conștiință le era garantată prizonierilor, aceștia putând asista la ceremoniile religioase ale cultului lor.
După capturare, prizonierilor le erau luate armele, munițiile, hărțile și documentele militare, precum și toate obiectele întrebuințate pentru război, acestea intrând în proprietatea statului român. În schimb obiectele și banii personali rămâneau asupra prizonierilor sau se depuneau pentru păstrare, cu inventar, în vederea restituirii în momentul eliberării. Prizonierii de război erau interogați, se stabilea identitatea lor, datele fiind trecute într-un document nominal, unde erau notate și bunurile găsite asupra lor, precum și ce se întâmplase cu acestea. Formațiunile sanitare procedau identic în cazul prizonierilor răniți și bolnavi.
Separați după grad, ofițeri și asimilați acestora pe de o parte, subofițeri și trupă pe de alta, prizonierii erau constituiți în detașamente, apoi trimiși, pe jos sau pe calea ferată, spre zonele de internare. Pentru ofițerii capturați, comandantul suprem sau comandantul unei armate le putea permite acestora păstrarea sabiei, dacă dorea în mod deosebit onorarea lor. Autorizarea era nominală și se făcea prin ordine speciale, iar cazurile erau aduse la cunoștința Marelui Cartier General și a Ministerului de Război.
Prizonierii capturați urmau a fi depuși în depozite (lagăre) de internare, în localitățile pe care le stabilea Ministerul de Război. Lagărele erau instalate în clădiri militare sau în orice fel de localuri unde existau instalații sanitare. Preîntâmpinarea evadării era o condiție importantă atunci când erau stabilite locurile în care erau amplasate lagărele. Pentru serviciul interior și pază erau alcătuite instrucțiuni și programe de către comandantul lagărului resoectiv, în înțelegere cu comandantul garnizoanei.
În momentul sosirii prizonierilor în lagăr, aceștia erau înscriși într-un registru de administrație, unde erau trecute datele personale obținute după capturare și verificate în depozit, precum și ceea ce se întâmpla ulterior, adică internări în spital, evadări, moarte etc. Acestea date erau transmise la datele de 1 și 16 ale fiecărei luni Biroului de informații asupra prizonierilor din Ministerul de Război (vezi infra).
Prizonierii erau repartizați în interiorul lagărelor conform gradelor militare. În fiecare lagăr, ofițerii urmau să fie așezați în camere diferite de cele ale trupei. Soldații erau repartizați pe unități și camere ocupate. Dintre ocupanții unei camere era numit un șef, care era responsabil cu disciplina, cu preluarea și rezolvarea cererilor și reclamațiilor prizonierilor.
Obiectele și banii prizonierilor care erau păstrați în lagăr erau trecuți într-un registru. Cu banii depuși, comandanții lagărelor puteau autoriza cumpărarea de către prizonieri a bunurilor solicitate. Era interzistă cumpărarea băuturilor spirtoase.
Corespondența și coletele poștale primite sau trimise de prizonieri trebuiau să fie cenzurate în prealabil în lagăr. Dacă existau suspiciuni asupra corespondenței, piesele respective erau interzise sau confiscate.
Exista o alimentație diferită pentru ofițeri și trupă. Ofițerii mâncau la o popotă înființată special pentru ei, iar trupa la comun, potrivit alocației zilnice fixate în garnizoana respectivă. Ofițerii prizonieri primeau o soldă echivalentă cu cea existentă pe timp de pace, pentru gradele echivalente, în Armata Română. Din suma respectivă erau reținute costurile pentru hrana la popotă.
Ofițerii prizonieri puteau primi, în baza unor rapoarte favorabile ale comandanților de lagăre, aprobate de comandamentele corpurilor teritoriale, aprobarea de a circula în garnizoana unde se afla lagărul. Pentru aceasta era nevoie de un angajament de onoare, scris, conform căruia cel în cauză nu avea să evadeze și nici nu avea să ajute la evadarea unor camarazi.
Ofițerii prizonieri nu erau folosiți la muncă. În schimb trupa prizonieră putea fi utilizată – era de dorit ca aceasta să se întâmple zilnic – la activități de întreținere a lagărului, dar și la munci diverse. Potrivit meseriei fiecăruia, prizonierii puteau lucra în ateliere aflate în lagăr, puteau lucra în beneficiul statului, județelor sau comunelor, în fabrici sau ateliere particulare, pe moșii particulare, în agricultură îndeosebi acolo unde lipsea forța de muncă. Paza prizonierilor era asigurată de militari din garda lagărului respectiv. Pentru munca lor, prizonierii erau plătiți conform unor tarife fixate de autorități. Din banii primiți, două treimi erau reținuți pentru stat, iar o treime pentru folosul prizonierului.
Se mai stabilea că prizonierii bolnavi sau răniți, care în urma vindecării nu mai puteau fi folosiți în acțiuni militare, puteau fi trimiși în țările lor, cu angajamentul individual, în scris, de a nu mai lua armele împotriva României și aliaților acesteia, precum și de a se abține de la orice activitate militară pe parcursul războiului. De la această prevedere erau exceptați cei care, prin poziția, prin capacitățile lor, ar fi putut avea o influență asupra războiului.
Bunurile și sumele de bani ale prizonierilor decedați erau expediate familiilor acestora prin intermediul Biroului de informații asupra prizonierilor de război. Pentru prizonieri se întocmeau testamente și acte de stare civilă, conform normelor din Armata Română.
În cadrul Ministerului de Război funcționa un Birou de informații asupra prizonierilor de război. Atribuțiile acestei structuri priveau administrarea corespondenței Ministerului de Război cu privire la prizonieri; centralizarea și culegerea informațiilor referitoare la internări, mutări, decese, toate acestea urmând să fie trecute în foi matricole (pentru fiecare prizonier exista o foaie matricolă); pachetele și banii primiți sau trimiși de prizonieri; paza bunurilor și testamentelor rămase de la prizonierii morți sau găsite pe câmpul de luptă, trimiterea acestor obiecte și a testamentelor familiilor și celor interesați, măsurile amintite aplicându-se și prizonierilor eliberați pe cuvânt, schimbați sau evadați.
Biroul amintit centraliza și informațiile obținute de la trupele române combatante cu privire la inamicii căzuții pe câmpul de luptă, completa foile matricole cu privire la aceștia, identitatea lor fiind stabilită în baza actelor găsite asupra acestora sau după declarațiile altor prizonieri. După terminarea războiului, aceste foi matricole aveau să fie înaintate guvernelor inamice. Copii după foile matricole urmau să se păstreze în arhiva Ministerului de Război al României.
La datele de 1 și 16 ale fiecărei luni, Biroul de informații înainta Ministerului de Război situațiile numerice ale prizonierilor, pe lagăre, unde se precizau mutațiile numerice intervenite de la ultima raportare.
