Pe 21 februarie 1848, doi tineri filosofi, Karl Marx şi Friedrich Engels, publicau un text incendiar care, odată pus în practică, mai întâi în Rusia, apoi în ceea ce s-a numit ulterior „ţările lagărului (sic!) socialist” se va dovedi – în timp – unul dintre cele mai sângeroase (peste 60 milioane de victime, după cele mai modeste estimări), şi anume Manifestul Partidului Comunist. Marx & Engels şi-au scris şi publicat broşura în exil, la Londra; un alt opus nu mai puţin sângeros, Mein Kampf, a fost scris de Hitler în închisoare – se pare că „gândirea captivă” (ca să reiau expresia cehului Czeslaw Milosz, laureat Nobel pentru Literatură) naşte monştri, şi cu asta revenim la oile noastre.
Pe data de 17 februarie curent, pe scena Filarmonicii de Stat „Serghei Lunchevici” din Chişinău a evoluat un grup umoristic care se numeşte nici mai mult, nici mai puţin „Nepoţii lui Stalin” (a se vedea înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=xhNbXrGrCZ4), în cadrul unui concurs KVN. Am avut imediat un frison, la aflarea veştii – fac parte din generaţia (multe generaţii, de fapt) „nepoţeilor lui Ilici”: din clasa întâia, când am fost primit în octombrei, statul (alias, Partidul Comunist!) a avut grijă să fiu înregimentat, pas cu pas – pionier, în clasa a treia; comsomolist, într-a şaptea… Readucerea în scenă – şi încă sub aspect umoristic, de divertisment – a unui „nepotism” de filiaţie politică m-a scârbit, apoi m-a revoltat de-a dreptul. Şi dacă pe o scenă franceză ar evalua o trupă de teatru care s-ar numi „Hitlerjugend”? Sau, în Balcani ori în Grecia, s-ar afla în turneu o formaţie de „Nepoţi ai lui Mussolini”? Exemplele pot continua, căci numai de dictatori – unii „reciclaţi” în mărci comerciale (votca Сталинская, de pildă) – lumea nu duce lipsă… Cât de moral însă este să întorci o tragedie istorică într-o farsă de bâlci, mai şi câştigând lauri de pe urma acesteia – iată întrebarea. (Aflu că „Nepoţii lui Stalin” s-au calificat în etapa următoare a concursului şi deci vor evolua pe 24 martie la Bălţi, pe-o altă scenă publică… Nu cumva pe scena Teatrului Naţional purtând numele lui Vasile Alecsandri, poetul care a scris – vă mai amintiţi – Pohod na Sibir?!)
…iar la uşă bate 23 februarie, ziua Armatei Roşii, când – conform tradiţiei sovietice – toţi bărbaţii Uniunii Sovietice, cu mic cu mare, îşi sărbătoreau „ziua lor” (şi azi mă strânge-n spate, de jenă, ori de câte ori îmi amintesc cum colegele noastre de clasă ne felicitau cu această ocazie, sub ochiul veghetor al dirigintei; pentru ca apoi noi, băieţii, să le sărbătorim de 8 Martie).
Înţeleg să te desparţi de trecut cu umor, nu şi să-l cari cu tine pentru a-ţi râde de alţii!...