(„Dacă vreodată veţi dori să vedeţi un loc năpăstuit de arhitectura sovietică, acesta este locul pe care trebuie să-l vizitaţi. Totul este sur, voluminos şi absolut lipsit de stil. Există câteva parcuri obosite în centrul oraşului pentru a alunga monotonia şi un presupus lac în partea de vest din centrul oraşului. Din păcate, el a secat şi a fost umplut cu gunoi”, citesc pe Travel.ninemsn.com şi nici măcar nu pot să zic, cum se obişnuieşte în asemenea cazuri, că vai! nu-mi vine să cred una ca asta – alese cuvinte despre Chişinău, plasat pe poziţia a 4-a în Topul celor mai urâte oraşe din lume, imediat după 1. Sumqayit, Azerbaijan; 2. Guatemala City, Guatemala; 3. Riyadh, Arabia Saudi, şi înaintea de: 5. La Oroya, Peru; 6. Naypyidaw, Myanmar; 7. Ciudad del Este, Paraguay. Pe de-altă parte, Chişinăul a devenit demult o referinţă culturală pe plan mondial, dacă ar fi să amintesc doar de L’Homme aux valises, ultima piesă a lui Eugène Ionesco, în care se afirmă la un moment dat, nici mai mult nici mai puţin, că cel mai bun loc de întâlnire ar fi chiar această urbe cu un nume atât de puţin eufonic.
De ziua oraşului, vă propun un fragment de interviu, pe care i l-am acordat lui Alexandru Corduneanu, în ideea de a face auzită şi vocea unora dintre chişinăuieni.)
* * * * * * * * *
Alexandru CORDUNEANU: Chişinăul interbelic este de o valoare încă neasumată. Atunci s-a construit infrastructura educaţională şi culturală a oraşului de pe Bâcu. Generaţia de intelectuali de factură românească (români, evrei) din anii 30 ai sec. XX este cea care a determinat profilul cultural al generaţiilor de după război şi continuă să influenţeze procesele de revenire a Chişinăului la matricea culturală românească acum în sec XXI. Care este legătura ta energetică, profundă cu acea perioadă, cu oamenii Chişinăului interbelic ?
Emilian GALAICU-PĂUN: Oricât mi-aş fi dorit să cunosc oamenii Chişinăului interbelic – pe scriitorul George Meniuc, bunăoară, pe care l-am văzut o singură dată în viaţă şi care, la rându-i, mi-a urmărit cu atenţie, după mărturia lui A. Suceveanu, „primele încercări” –, tot cărţile au fost cele care mi l-au scos în faţă, oraşul de pe Bâc. N-am să vorbesc aici despre toate volumele cetite la acest subiect, voi evoca însă două titluri relativ recente, scoase la Cartier, al căror redactor am avut onoarea să fiu: Chişinăul de pe vremea lui Puşkin (1820 – 1823). Cu 333 de intersecţii de Lică Sainciuc, de Ioan Halippa, şi Chişinăul nostru necunoscut, de Iurie Colesnic, şi o a treia, chit că se referă doar la lumea teatrală, O cronică a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău 1918-1930, de Petru Hadârcă – cinste cui le-au scris. Cu toate acestea, şi în ciuda unei bibliografii ce n-a încetat să se îmbogăţească, am senzaţia că, într-un fel, Chişinăul interbelic rămâne încă o Atlantidă care abia urmează a fi scoasă la suprafaţă – asta şi din motiv că nu există un roman puternic în care acesta să apară nu doar ca fundal al acţiunilor, ci şi drept personaj, de genul Dublin-ului lui Joyce. (Imaginează-ţi pe-o clipă că un Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau Gala Galaction – care au fost la Chişinău, ba chiar (unii) au petrecut aici ceva timp! – şi-ar fi plasat în oraşul de pe Bâc acţiunea unui roman; în acest sens, Cernăuţii au avut mai mult noroc, prin pana lui Mircea Streinul, a cărui Dramă a casei Timoteu „nemureşte” urbea bucovineană dintre cele două războaie…) Fără s-o pot defini explicit, simt o legătură afectivă & intelectuală cu oraşul acelei perioade, care devenea pe zi ce trece tot mai al nostru, şi care ne-a fost smuls de sub picioare în 28 iunie 1940, iar apoi şi în 24 august 1944. (Abia după 1990, începe să se refacă pas cu pas legătura cu urbea interbelică, oraşul unde s-a votat Marea Unire din ’18.) Iar romanul definitoriu pentru Chişinău încă urmează a fi scris, cinste cui o va face!
A. C.: Prin ’92 ai scos pentru Chișinău o poreclă horror, Ch-ău, ceva din frica până la greață de întuneric combinat cu figurile dansului macabru medieval. Un supranume escatologic sau un început de mitologie urbană. Orașul, privit din tranșeele vinilului, ți-a servit o suită de imagini cvasierotice și, ca bonus, te-a mai și descântat de soare sec. Din perspectiva de-acum, care a „fost folosul, folosul, folosul” acestei experiențe extatice în relația ta ulterioară cu Chișinăul cel de după Ch-ău? Ești un poet al Chișinăului? A devenit orașul acesta reflexul lumii tale interioare, texistenta ta ?
Em. G.-P.: Sunt născut la ţară, am copilărit într-un sat pitoresc din raionul Floreşti, atestat pe la 1483, Unchiteşti. Fiind băiet, păduri cutreieram cu bunică-mea Emilia – pădurea Văscăuţilor, pădurea Coşerniţei, pădurea Cuhureştilor. Lumea era minunată şi, chiar dacă pe-atunci nu-mi spusese nimeni că veşnicia s-a născut la sat, simţeam asta cu fiecare fibră a fiinţei mele. Se vede însă că minunea nu-i făcută să dureze – şi iată-mă, la cei şapte ani abia împliniţi, pe-o stradă din Chişinău, de mână cu părinţii, care mă aduseseră la oraş ca să mă dea la şcoală. La început, a fost o experienţă traumatică – într-una din primele zile, ieşind cu mama în centru (noi locuiam într-un cămin muncitoresc, la periferia oraşului), să-mi cumpere uniformă şcolară, era s-o păţesc, după ce tocmai traversasem strada Lenin din faţa „Lumii Copiilor” (actualmente, „Gemenii”) până la „insuliţa” de la mijloc, iar schimbarea culorii semaforului o făcu pe mama să se oprească. Nu-mi dau seama ce fel de sperietură, soră cu moartea, oi fi tras eu în clipa în care, de-o parte şi de alta, s-au pornit rânduri-rânduri de maşini, adevărul este că brusc m-am smucit din răsputeri şi am luat-o la fugă pe scurtătură, printre vehicule, spre trotuarul „salvator”, la care n-aş fi ajuns în veci dacă, în ultima clipă, nu mă scotea de sub roata troleibuzului un tânăr – totul sub ochii sărmanei mele mame. Aşa că, înainte de a cunoaşte „folosul, folosul, folosul”, era cât pe ce să se lase cu pierdere, a vieţii mele! N-aş vrea să „psihanalizez” întâmplarea dată, nu pot trece însă cu vederea faptul că la început oraşul mi s-a părut neprimitor – dacă nu chiar de-a dreptul ostil, asta după ce ne-am mutat pe strada Armenească (cei care mi-au cetit romanul Ţesut viu. 10 x 10 ştiu de ce!); mi-a trebuit ceva timp ca să „amortizez” şocul… civilizaţional! Care a început prin confruntarea cu alteritatea – în cazul de faţă, a unei limbi străine: «великий могучий русский язык». Nu mi s-a dat din prima, iar „orăşenizarea” mea deplină s-a tradus, prin clasele a 8-a – a 9-a, în versuri scrise în ruseşte à la Maiakovski, paralel cu cele scrie pre limba noastră (dar cu chirilice, cum altfel?!), în vers liber. Acum stau şi mă întreb: chiar sunt – am devenit – un poet al Chişinăului? Sau Ch-ău-l (scris la doar câţiva ani de la revenirea mea de la Moscova, unde am stat trei ani, 1986-1989, formându-mă ca poet) a „vampirizat” Oraşul alb (din cântecul lui Eugen Doga!) de pe şapte coline, pe care eu unul încă-l vedeam – la 1992 – pe orizontală, drept oraş de câmpie? Va trebui să treacă ceva timp înainte ca să-l simt – Chişinăul, de data asta – ca pe-un fel de cutie de rezonanţă a mea – cu tot Ch-ăul lui cu tot, marcat de „blestemul de a fi capitală într-o câmpie de mahala” (H.R. Patapievici)! – şi chiar să învăţ a „cânta” la el (nici până-n ziua de azi, nu ştiu ce fel de instrument o fi – de coarde? de suflat? de percuţie?). Cert este că oraşul s-a întreţesut cu scrisul meu, uneori cu asupra de măsură (din ’90 încoace, n-am putut scrie literatură decât aici, chit că am avut tot soiul de burse de creaţie în varii metropole mult mai bogate în tradiţii literare: Paris, Berlin, Budapesta, Bruxelles etc., etc.), iar „joyce-anismul” meu funciar merge până într-acolo încât îşi imaginează trasee literare pe urmele personajelor din Ţesut viu… prin Chişinăul actual (vai! tocmai oraşul vechi descris în paginile cărţii, din perimetrul străzilor Armenească – Puşkin – bulevardul Lenin – 25 Octombrie (denumiri de epocă), a cam dispărut, în locul caselor cu două nivele înălţându-se acum hoteluri de lux sau turnuri de sticlă) – ceea ce nu înseamnă că am şi devenit Asphaltliterat. Nu în ultimul rând, Chişinău e locul în care i-am coborât în pământ pe bunicii mei – care, sigur, şi-ar fi dorit să moară ţărani, precum s-au născut; n-a fost să fie! – şi pe mama mea Eleonora – ai fi zis, orăşeancă get-beget, deşi se născuse şi a crescut la ţară, până să meargă la facultate –, drept care oraşul a redevenit, în ochii meu, Ch-ău, acel (C)hău care, cu cât te uiţi mai mult în el, cu atât mai abitir se uită el în tine.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.