Citind, pe post de redactor de carte, imensul tom al lui Mihail Zîgar’, Imperiul trebuie să moară. Istoria revoluţiei ruse prin personalităţi. Anii 1900 – 1917, în traducerea Antoanetei Olteanu, m-a surprins decalajul enorm dintre felul în care este prezentată Revoluţia bolşevică în studiul (bazat pe nenumărate documente!) istoricului rus contemporan şi ceea ce am învăţat pe timpuri la şcoală şi facultate. Înţeleg bine că orice ideologie – în speţă, cea dominantă, şi mai cu seamă într-un regim autoritar – deformează realitatea, dar când un întreg sistem se clădeşte ani în şir pe fapte trucate, nu-i chip să nu se prăbuşească la un moment dat.
Vă propun, în cele ce urmează, „filmul” zilei de 25 octombrie (încă scrisă cu literă mică) 1917, înainte de a ajunge, după schimbarea de calendar, „Marele Octombrie” din 7 Noiembrie:
* * * * * * * *
Zarurile sunt aruncate
Lenin termină de scris articolul Vor păstra bolșevicii puterea de stat? și pe 6 octombrie vine pe ascuns la Petrograd. Despre faptul că bolșevicii planifică o răscoală armată știu până și copiii. Comitetul Militar Revoluționar ordonă garnizoanei din Petrograd să nu îndeplinească niciun ordin care nu e confirmat de el. Troțki aduce în mod deschis în fața Sovietului din Petrograd, pentru luare la cunoștință, rezoluția referitoare la luarea puterii de către muncitori și soldați.
De răscoală se pregătesc ca de noaptea sfântului Bartolomeu: așteaptă să pătrundă în apartamente soldați și marinari înarmați. Sunt create „comitete de casă” pentru a face de serviciu noaptea, pentru a-i preveni pe vecini în caz de pericol.
Pe 10 octombrie bolșevicii se adună în apartamentul menșevicului Suhanov, în lipsa proprietarului. Vin 12 din cei 24 de membri ai Comitetului Central, inclusiv Troțki, Kamenev, Zinoviev, Stalin, precum și un om ras frumos, cu perucă și ochelari masivi din baga. Este tovarășul Ivanov, adică Lenin.
La această ședință se constată o sciziune între bolșevici. Șeful fracțiunii bolșevicilor din Sovietul din Petrograd, Kamenev, e categoric împotriva răscoalei, este susținut de Zinoviev, mâna dreaptă a lui Lenin. Liderul partidului le spune cu ură că sunt trădători. Nu se mai poate întârzia, Kerenski se pregătește să cedeze orașul germanilor, planifică o a doua kornilovșcina, spune Lenin.
Ceilalți bolșevici locuiesc la Petrograd și știu valoarea speculațiilor din ziare, dar oricum nu protestează, cred în intuiția lui Lenin. Troțki e încântat de faptul că puterea îi va veni singură în mână, nu se poate abține. În concluzie, numai doi oameni votează împotriva răscoalei, iar zece – pentru.
Troțki planifică răscoala pentru 25 octombrie, când la Petrograd va începe al doilea Congres al Sovietelor. Planul e simplu și chiar democratic: congresul va da un vot de neîncredere Guvernului Provizoriu și va forma unul nou. Dacă primul congres din iunie a avut loc sub conducerea lui Țereteli și a recunoscut puterea Guvernului Provizoriu, noul congres va fi condus de noii lideri ai Sovietului din Petrograd, Troțki și Kamenev. Atunci Lenin l-a întrerupt pe Țereteli, care spunea că nu există niciun partid care să poată lua puterea, acum nu va mai fi nevoie să întrerupă.
Troțki consideră că congresul va legitima lovitura de stat, dar Lenin nu mai are răbdare, el nu înțelege de ce să mai aștepte, de ce e nevoie de un motiv. „Deja am stabilit răscoala pentru 25 octombrie”, îi răspunde Troțki. Lenin îi spune că e „fetișist al lui 25 octombrie”, dar nu are ce face cu decizia șefului Sovietului din Petrograd.
Kamenev consideră în continuare că răscoala e o greșeală, doar puterea oricum va trece la bolșevici numai pe cale democratică: mai întâi vor lua sovietele în mâinile lor, apoi vor păutea câștiga și alegerile pentru Adunarea Constituantă, până la care au rămas numai două săptămâni. Împreună cu Zinoviev decid să continue discuția publică cu Lenin și Troțki deja în paginile ziarelor. Și trimit un articol lui Gorki, la „Novaia jizni”. „Oare într-adevăr în rândurile muncitorilor și soldaților starea de spirit e de așa natură că ei văd salvarea numai în luptele de stradă, vor să iasă în stradă? Nu. Nu există această stare de spirit, scriu Kamenev și Zinoviev, așa cum această stare de spirit nu există nici la uzine și în cazărmi; deci ar însemna să ne autoamăgim să ne facem tot felul de calcule în acest sens”.
Lenin vede articolul din „Novaia jizni” și se înfuriază, dar el, desigur, nu-i poate da afară din partid pe Kamenev și Zinoviev, acest lucru nu va fi înțeles nici de ceilalți bolșevici, nici mai ales de muncitorii care îl adoră pe Kamenev.
Lenin și măseaua lui bolnavă
Lenin se teme că Kerenski va apuca să-și dea seama și-i va anihila pe bolșevici, așa cum s-a întâmplat în iulie. El se grăbește să lovească cât timp Guvernul Provizoriu e slab.
Într-adevăr, în noaptea de 23 spre 24 octombrie la ședința Guvernului Provizoriu Kerenski spune că nu mai trebuie să se aștepte, trebuie imediat să fie arestați toți membrii Comitetului Militar Revoluționar. Premierul cunoaște planurile bolșevicilor și-și dă seama cât de periculos e Congresul Sovietelor. Dar miniștrii se îndoiesc și propun o măsură mult mai blândă: să fie interzise ziarele bolșevice.
Noaptea trupele guvernamentale vin la tipografia unde sunt scoase ziarele bolșevice „Soldat” (Soldatul) și „Rabocii puti” (Calea muncitorească) (noua denumire a ziarului „Pravda”, interzis), o închid și iau tot tirajul proaspăt. Lovitura aceasta este în favoarea adepților lui Lenin – ei văd că trebuie să se activizeze urgent, altfel, în cele trei zile care au mai rămas până la congres vor fi închiși toți bolșevicii. Lenin, care se ascunde într-un apartament conspirativ, nu primește dimineața numărul proaspăt din „Rabocii puti” și se sperie că Kerenski a început represiunile. Totuși deja la 10 dimineața în tipografia lui „Rabocii puti” vin soldații care-i susțin pe bolșevici și-i alungă pe iunkerii guvernamentali.
La Smolnîi, statul major al Sovietului din Petrograd, e permanent în ședință statul major bolșevic. Jurnalistul american John Reed, care îi urmărește, își amintește că bolșevicii aproape nu dorm și nu mănâncă: Troțki și Kamenev vorbesc în fața muncitorilor câte șase, opt, uneori și douăsprezece ore pe zi. S-a stabilit ca toți membrii Comitetului Central al bolșevicilor să fie permanent la Smolnîi. Santinelele de la intrare sunt întărite, în jur sunt instalate mitraliere, regimente fidele bolșevicilor sunt chemate la Smolnîi. Flora Mării Baltice trimite nave militare în capitală. Soldații și muncitorii grăbesc în mod clar evenimentele, întreabă când vor aresta bolșevicii Guvernul Provizoriu. Troțki răspunde că nu va fi nimic de genul acesta, decât dacă Kerenski nu se va supune deciziilor congresului. Între timp Lenin nu-și găsește loc. El scrie o altă scrisoare furioasă la Smolnîi: „Situația este extrem de critică. Este extrem de clar că întârzierea răscoale e moarte curată. Încerc să-i conving din toate puterile pe tovarăși că acum totul depinde de un fir de păr… Cu orice preț trebuie ca în seara aceasta, în noaptea aceasta să fie arestat guvernul, după ce vor fi dezarmați (după ce vor fi învinși, dacă se vor împotrivi) iunkerii ș.a.m.d Nu mai trebuie să așteptăm!” Putem pierde tot!!” Scrisoarea aceasta o dă proprietăresei apartamentului, ca ea s-o ducă lui Troțki și celorlalți bolșevici.
Ea pleacă pe la ora 4. Lenin e tare nervos și pe la ora 8 seara își dă seama că nu mai poate sta pe loc. „M-am dus acolo unde dumneavoastră nu ați vrut să plec eu”, scrie el un bilet proprietăresei și pleacă. E imposibil să fie recunoscut – nu numai că nu are mustața și barba cunoscută, și-a mai înfășurat capul și cu un batic, de parcă îl doare măseaua.
Disputele miopilor
Kerenski încă în dimineața zilei de 24 octombrie vine la ședința preparlamentului. Vorbește clar și convingător, spune că nu se mai poate aștepta, cere aprobarea arestării bolșevicilor. Dezbaterile se prelungesc până seara târziu. În apărarea bolșevicilor ia cuvântul Martov: „Represiunile nu pot înlocuit necesitatea satisfacerii nevoilor revoluției”. I se strigă din sală: „Ministrul de Externe al viitorului cabinet al bolșevicilor!” „Sunt miop și nu văd dacă aceste lucruri le spune ministrul de Externe al viitorului cabinet al lui Kornilov”, răspunde Martov.
Târziu în noapte șeful preparlamentului, eserul Nikolai Avksentiev, îi spune rușinat lui Kerenski că majoritatea a votat pentru condamnarea mobilizării militare a bolșevicilor, cerând de la guvern să înceapă tratative de pace și să transmită tot pământul în mâinile comitetelor de zemstvă. Kerenski strigă că este o provocare adusă Guvernului Provizoriu, el nu are nevoie de asemenea sugestii și va acționa independent. Și se duce să discute cu miniștrii.
Toată ziua continuă pregătirea de acțiune a bolșevicilor – spre Palatul de Iarnă se adună trupe potențial fidele Guvernului Provizoriu: elevi de la liceele militare (iuncheri) și batalioane de femei. Guvernul nu se poate baza pe soldații din garnizoana capitalei. Militarii din batalionul de bicicliști, care înainte păzeau Palatul de Iarnă, declară că nu mai doresc să slujească guvernul și pleacă din cazarmă la un miting stihinic.
De fapt, nici nu femeile și tinerii lucrurile nu sunt prea sigure. La Palatul de Iarnă e adus Batalionul nr.1 de femei din Petrograd. Când femeilor li se spune că au fost chemate pentru apărarea palatului, nu a „paradei”, cum se spunese mai înainte, o mare parte a lor cere să fie trimise înapoi în cazarmă. Spre seară în jurul Palatului de Iarnă sunt adunate numai 200 de femeie, cam 2000 de elevi de la școala de stegari și puțin peste o sută de ofițeri.
Seara comandantul Regiunii Militare din capitală ordonă să se ridice toate podurile, dar nu reușește să ducă la îndeplinire acest ordin. Batalionul se femei se teme să se apropie de podul Troițki, pentru că e apărat de tunurile de la fortăreața Petru și Pavel, iar garnizoana ei, ca de obicei, e de partea bolșevicilor.
Vine un detașament de iuncheri pentru a înlocui santinelele de la clădirea Telegrafului Central, dar gardienii anteriori nu vor să plece. Ei au trecut de partea bolșevicilor și-i alungă pe iuncheri.
Noaptea soldații ocupă Poșta, care se afla alături de Telegraf.
Răscoala încă nu a început, nu s-a tras niciun foc, Troțki continuă la Smolnîi să-i convingă pe tovarăși să nu se grăbească. Dar puterea Guvernului Provizoriu s-a risipit pe neobservate – mult mai în liniște și fără vărsare de sânge, decât la începutul Revoluției din Februarie.
Forțele sunt pe sfârșite
Între timp Lenin se strecoară spre Smolnîi. În biografii se va scrie mai târziu că drumul lui e plin de pericole, peste tot sunt, chipurile, iuncheri furioși gata să-l împuște. Este un postadevăr evident, în capitală nu există un număr așa de mare de iuncheri fideli guvernului, și nici liderii maschați ai bolșevicilor nu pot fi recunoscuți. Abia la intrarea în palat apare o problemă: nu are permis. Dar totuși reușește să se strecoare înăuntru în mulțimea de muncitori.
Lenin e pentru prima oară în viață la Smolnîi. Intră prin încăperi, încercând să găsească cunoscuți, din întâmplare ajunge la ședința menșevicilor care, luându-l drept un muncitor flămând, îi oferă un sandviș cu salam.
În acest moment cu adevărat flămând e Troțki. Își amintește că, după ședința nesfârșită, se așează pe canapea, îi cere lui Kamenev o țigară, trage un fum și-și pierde cunoștința.
Când își revine, vede asupra sa fața speriată a lui Kamenev. „Să-ți aduc poate vreun medicament?”, întreabă Kamenev. „Ar fi mult mai bine să-i aduci ceva de mâncare, răspunde Troțki, încerc să-mi amintesc când am mâncat ultima dată și nu pot. În orice caz, nu a fost ieri”.
Guvernul Provizoriu e în ședință până la ora 3 noaptea, după care în Palatul de Iarnă rămâne numai Kerenski. Încă mai încearcă să-i cheme pe cazaci pentru apărarea palatului, dar ei refuză.
Tot noaptea la Smolnî are loc ședința Comitetului Central al bolșevicilor. Lenin e animat, spune că răscoala se desfășoară extrem de bine, propune să se formeze un nou guvern numai din bolșevici. Totuși singura decizie pe care o iau cei prezenți este de a se culca chiar aici, pe jos, în cabinetul lui Troțki.
Plecare sub drapel american
În dimineața zilei de 25 octombrie soldații continuă să ocupe treptat principalele obiective ale orașului, fără luptă. Bolșevicii se duc la centrala telefonică, păzită de iuncheri. Ei fac un calcul: bolșevicii sunt cam 70, iuncherii sunt cam 40. „Sunteți mai mulți”, spun iuncherii și pleacă. Intrând în centrala telefonică, în primul rând soldații deconectează Palatul de Iarnă. Apoi soldații ocupă clădirile cu redacțiile principalelor mass-media: „Russkaia volia” (Libertatea rusă), condusă de scriitorul Leonid Andreev, și „Birjevîe vedomosti”, care nu este păzită de nimeni.
În aceeași dimineață Lenin scrie proclamația „Cetățenilor Rusiei”, în care se spune că Guvernul Provizoriu e dat jos, puterea statului a trecut în mâinile Comitetului Militar revoluționar. Este o mare exagerare, soldații din garnizoana capitalei pur și simplu merg prin oraș și pun pază la instituțiile cheie. Ei iau în liniște controlul asupra Băncii de Stat, îi eliberează pe bolșevicii de la Krestî.
Kerenski se teme tare că bolșevicii vor veni după el mai repede decât întăririle care vin spre oraș. La ora 9 dimineața se duce în cabinetul său din Palatul de Iarnă și începe să dea foc la documente. În curând comandantul Regiunii Militare a capitalei, colonelul Gheorghi Polkovnikov, raportează că situația e lipsită de speranță: la dispoziția Guvernului Provizoriu nu e niciun soldat. Kerenski îi încredințează vicepremierului Aleksandr Konovalov sarcina de a convoca miniștrii, iar el dă fuga la statul major, unde află că într-adevăr nu sunt trupe noi: comandanții iuncherilor și ai batalionului de femei consideră că forțele lor sunt insuficiente pentru paza Palatului de Iarnă, totuși deocamdată rămân în așteptarea întăririlor de pe front, formate din cazaci și militari.
Atunci Kerenski îi spune lui Polkovnikov că se pregătește să plece din oraș, se duce în întâmpinarea trupelor care se îndreaptă spre Petrograd de pe Frontul de Nord. Polkovnikov caută o mașină pentru Kerenski, dar acest lucru nu este simplu. În garajul palatului nu e nicio mașină. Atunci e căutată o mașină pe la ambasade: italienii refuză să-și dea automobilul, dar sunt de acord americanii. Secretarul ambasadei americane, Whitehouse, vine la Palatul de Iarnă pentru a oferi pentru însoțirea premierului o mașină cu steag american.
Kerenski îl roagă să transmită celorlalți ambasadori ca în niciun caz să nu recunoască guvernul bolșevic, pentru că el va reveni nu mai târziu de cinci zile cu întăriri.
La 11 dimineața două mașini, în care se află Kerenski și aghiotanții lui, adjunctul comandantului militar al regiuni, fostul „președinte din Krasnoiarsk”, Kuzmin, și câțiva ofițeri ies pe poarta statului major, dar un ocol prin Piața Palatului și pleacă. Peste o oră membrii Guvernului Provizoriu se adună în Palatul de Iarnă la o altă ședință și descoperă cu uimire că Kerenski a dispărut.
13 condamnați
Pe 25 octombrie la Palatul de Iarnă începe ultima și cea mai uimitoare ședință a Guvernului Provizoriu. Participanții la ea știu de la început că nu au în ce să spere.
Paza Palatului de Iarnă nu le ascunde că nu se vor descurca în cazul unui asediu. Ei își dau seama că liderul lor a fugit. Știu că în spatele lor nu se află masele populare. Totuși continuă cu încăpățânare să stea și să aștepte.
Mai întâi sunt zece. Apoi mai vin trei. Cine sunt oamenii aceştia? Patru milionari, doi avocați, doi profesori de economie, un medic, un teolog, un ofițer de marină, un inginer și un muncitor. Toți au între 31 și 54 de ani. Întreprinzătorii Konovalov, Tretiakov și Smirnov sunt oameni de afaceri cunoscuți, chiar acei „tineri capitaliști” care, împreună cu Pavel Riabușinski, au obținut de la putere libertăți și reforme. Ministrul de Justiție Pavel Maliantovici este un avocat cunoscut, l-a apărat pe Troțki în anul 1906 și a câștigat procesul Mariei Andreeva împotriva Zinaidei Morozova, în felul acesta condamând-o pe văduva lui Savva Morozov la plata a 100000 de ruble pentru nevoile bolșevicilor. Ministrul Muncii, muncitorul Kuzma Gvozdiov, de 35 de ani, în ianuarie 1917 a fost arestat din ordinul lui Protopopov – de la această arestare a și început Revoluția din Februarie.
Acum el este membru al guvernului dat jos.
Deschide ședința vicepremierul Aleksandr Konovalov, care le spune colegilor ce s-a întâmplat în timpul nopții și unde a plecat Kerenski. Ministrul Marinei, Dmitri Verderevski, spune că nu înțelege de ce a fost convocată această ședință și ce vor face mai departe miniștrii; ei nu au forțe reale, de aceea nu are niciun rost să se continue ședința. Îi răspunde medicul Nikolai Kișkin, vechi cadet, unul dintre fondatorii partidului liberal: „Nu suntem Guvernul Provizoriu din Petrograd, și Guvernul Provizoriu Panrus. Dacă la noi la Petrograd nu sunt forțe pe care să ne putem baza, asta nu înseamnă că nu sunt nici în Rusia”. Vicepremierul Konovalov propune să stea în Palatul de Iarnă până la arestare. Propunerea aceasta e acceptată fără proteste.
Miniștrii votează pentru a-l numit pe doctorul Kișkin responsabil cu apărarea orașului. Dar ce poate face el: poate doar să-l demită pe fostul comandant al regiunii militare, colonelul Polkovnikov. Singura speranță e în cazacii care nu-i vor susține pe bolșevici, deci e singura forță militară din capitală care ipotetic ar putea apăra Guvernul Provizoriu. Dar nici Konovalov, nici Kișkin nu reușesc să-i convingă.
În ajutorul miniștrilor vine Piotr Rutenberg, numit recent de Kerenski viceguvernator al capitalei – eser celebru, prieten și asasin al lui Gapon. El își amintește că tovarășul lui Savinkov în ultimul timp a comunicat mult timp cu cazacii și propune să fie atras Savinkov. Acela promite să ajute și se duce și el să-i convingă pe cazaci.
Ziua miniștrii află că prin oraș sunt deja lipite afișe cu componența noului guvern format de bolșevici: premier este Lenin, ministru de Externe e Troțki. Apoi află că bolșevicii au alungat preparlamentul.
În Palatul de Iarnă vine Nabokov, adjunctul președintelui preparlamentului. Starea de spirit a tuturor e proastă. Vine și Serghei Tretiakov, milionar din Moscova, nepotul unuia dintre fondatorii Galeriei Tretiakov. E foarte furios pe Kerenski, care i-a trădat.
Spune că situația e lipsită de speranță. Dar se bagă în discuție ministrul de Externe Tereșcenko – el consideră că trupe fidele guvernului vin încoa, trebuie să reziste 48 de ore.
Nabokov pleacă din Palatul de Iarnă, fără a fi observat de cineva. Așa ar fi putut pleca și ceilalți miniștri, dar ei continuă să rămână acolo. Imediat după prânz vine ultimatumul de la bolșevici – miniștrii au douăzeci de minute pentru a se preda. După aceea crucișătorul „Avrora”, care deja se apropie de Palatul de Iarnă, va începe să tragă.
La Palatul de Iarnă tot sună telefoanele – pentru a discuta situația, miniștrii se duc într-o cameră unde nu sunt telefoane. Și decid unanim să nu răspundă la ultimatum, să rămână în Palatul de Iarnă și să opună.
Beau ceai. Asaltul nu începe: ceasul este 8, 9. „Ce se întâmplă cu palatul, dacă „Avrora” va deschide focul?, încearcă să-i convingă pe colegi să se predea ministrul Marinei, Verderevski. Va fi făcut un morman de ruine. Are turnurile mai înalte decât podurile. Poate distruge palatul”. Dar miniștrii nu ascultă.
Oamenii aceștia nici măcar nu se țin de putere – își dau seama că demult nu mai au nicio putere în mâini. În situația analogă din februarie guvernul imperial a fugit demult, deși mulți membri ai lui se considerau aleși ai unsului lui Dumnezeu. De ce acum acești miniștri își riscă viața și viața femeilor și tinerilor elevi care îi apără?
Mic-burghezul se trezește
La ora 15 în Smolnîi Lev Troțki vine la tribună și declară că Guvernul Provizoriu nu mai există. „Nu știu în istorie vreun exemplu de mișcare revoluționară în care să fie implicate mase așa de mari și care să se fi desfășurat fără vărsare de sânge.
Puterea Guvernului Provizoriu condus de Kerenski era moartă și aștepta lovitura măturii istoriei, care trebuia s-o îndepărteze”.
La această frază intră în sală Lenin și Troțki îi cedează locul. Lenin rostește primul discurs al învingătorului, enumerând primii pași ai noului guvern: crearea unui aparat de stat în totalitate nou, încheierea imediată a războiului, distrugerea proprietății moșierilor. „Dumneavoastră anticipați voința Congresului Sovietelor”, i se strigă din sală.
Congresul Sovietelor trebuie să se deschidă noaptea. Lenin cere asedierea Palatului de Iarnă și arestarea Guvernului Provizoriu înainte de aceasta. El se învârte în cămăruța de la Smolnîi ca un leu închis într-o cușcă. „Vladimir Ilici înjura… Țipa… Era gata să ne împuște”, își amintește unul dintre membrii Comitetului Militar revoluționar, Nikolai Podvoiski.
Troțki spune că „mic-burghezul dormea și nu știa că de-acum o putere e înlocuită cu alta” și el are perfectă dreptate: majoritatea locuitorilor Petrogradului în acest moment nu bănuiesc nimic. Prin oraș sunt lipite manifeste în care se spune că vechiul guvern e dat jos, dar nu sunt confirmări, cu excepția vasului „Avrora”, care se află în centrul orașului.
Pe la ora 10 seara cântărețul de operă Fiodor Șaliapin se află pe scenă. E îmbrăcat într-o mantie de purpură, are în mână un sceptru, pe cap coroană. Îl joacă pe regele spaniol Filip. Se uită la supușii săi și deodată aude o lovitură de tun. Apoi încă una. Actorii de pe scenă se sperie și încep să se ducă cu grijă în culise. Și publicul din sală devine nervos. Peste o clipă din culise ies în fugă oameni și spun că proiectilele nu zboară în direcția teatrului și nu au de ce să se teamă: „Vedeți dumneavoastră, e crucișătorul „Avrora”, trage în Palatul de Iarnă în care se află Guvernul Provizoriu…”
Pictorul Aleksandr Benoist este acasă – i se strânge inima. „Oare au venit ultimele minute de existență a Palatului de Iarnă?, se neliniștește el. Și doar alături e Ermitajul cu cele mai importante comori ale statului rus, cu tot ce eu personal iubesc cel mai mult pe lume!”
Zinaida Ghippius stă în balcon și se uită la „exploziile care strălucesc pe cer, ca niște fulgere dese”. Se miră de comportamentul miniștrilor: „Nu se predau. Dar sunt aproape singuri: acolo sunt numai iuncherii și un batalion de femei. Altceva nimic. Kerenski a plecat devreme, cu un automobil privat. A scăpat totuși! Iar ăștia stau, fără nicio vină, în afară de natura lor de pioni și de supunere, sub un tir puternic. dacă mai sunt vii”.
Deznodământ
Cam pe la 930 seara, pe 25 octombrie, Kerenski ajunge la Pskov și întreabă dacă se duc trupe spre capitală. Kerenski e comandantul militar suprem – a dat ordinul corespunzător încă de dimineață. Dar acum află că comandantul Frontului de Nord, Vladimir Ceremisov, a anulat acest ordin, pentru că nu are rost, soldații nu vor lupta „pentru Kișkin”. Trupele nu s-au mișcat. Kerenski stă la Pskov în apartamentul cumnatului său, generalul Vladimir Baranovski și, din spusele celui din urmă, „trece prin chinurile iadului din cauza disperării”.
La 945 „Avrora” trage prima salvă în direcția palatului. Apărătorii Palatului de Iarnă încep să se predea: mai întâi trei sotnii de cazaci care se alăturaseră Guvernului Provizoriu, apoi o jumătate de companie din batalionul de femei. În interiorul palatului au rămas numai elevii de la liceele militare.
La 1040 la Smolnîi se deschide Congresul Sovietelor. Din 670 de participanți la congres cca 300 sunt bolșevici. „Starea de spirit a celor adunați e sărbătorească și solemnă. E o mare emoție, dar nici cea mai mică panică, în ciuda faptului că încă se dau lupte în jurul Palatului de Iarnă”, se bucură criticul de artă Lunacearski. El, e adevărat, se corectează, spunând că panică nu există numai în rândurile bolșevicilor, adversarii lor sunt „cuprinși de panică, sunt furioși, tulburați, nervoși”. Unul dintre menșevici dă fuga la criticul de artă și strigă: „Avrora” bombardează Palatul de Iarnă! Auziți, tovarășe Lunacearski, tunurile dumneavoastră lovesc palatul lui Rastrelli!”
De fapt, „Avrora” trage în Palatul de Iarnă cu proiectile goale, însă palatul e asediat din fortăreața Petru și Pavel și din tunurile instalate lângă arca Statului Major General. Printre iuncheri sunt răniți, doctorul Kișkin îi bandajează. Într-una din săli a izbucnit un incendiu – miniștrii dau fuga să-l stingă.
„Suntem aici, în Palatul de Iarnă, total abandonați și părăsiți, spune ministrul Agriculturii Semion Maslov. Democrația ne-a trimis în Guvernul Provizoriu, nu am vrut să venim aici, dar ne-am dus. Iar cum, când a veni nenorocirea, când se trage în noi, nu primim niciun sprijin de la nimeni. Desigur, o să murim aici, dar ultimul meu cuvânt va fi dispreț și blestem pentru acea democrație care a putut să ne trimită, dar care nu a fost în stare să ne apere”.
Liderul menșevicilor, Iuli Martov, cere la Smolnîi să înceteze imediat tirul spre Palatul de Iarnă și să se înceapă tratativele. „Răscoala maselor populare nu are nevoie de justificare, zâmbește Troțki ca răspuns. Ceea ce s-a întâmplat este o răscoală, nu un complot. Masele populare s-au dus sub steagul nostru și răscoala noastră a învins. Și acum ni se propune: renunțați la victoria voastră, faceți concesii, încheiați un acord. Cu cine? Întreb, cu cine trebuie să încheiem un acord?”
„Atunci noi plecăm”, strigă Martov.
Și pleacă, aproape toți menșevicii și eserii de dreapta. La congres rămân bolșevicii și aliații lor. Troțki le strigă în urmă că este o tentativă criminală neputincioasă de a submina democrația adevărată a muncitorilor și a maselor de soldați.
Cam pe la 0130 noaptea în Palatul de Iarnă intră un detașament de bolșevici în frunte cu Vladimir Antonov-Ovseenko, unul dintre cei trei noi miniștri de război din guvernul bolșevicilor. Soldații nu-i găsi multă vreme unde se află Guvernul Provizoriu și pe drum distrug fostul cabinet al lui Nicolae al II-lea, care fusese lăsat neatins pentru a se face muzeu.
„În cameră a intrat ca o așchie adusă la noi de un val, un omuleț sub presiunea mulțimii care se năpustise după el în cameră și, precum apa, s-a revărsat imediat prin toate colțurile și a umplut camera”, își amintește ministrul de Justiție Maliantovici.
„Ei stau la masă și se văd ca o pată palidă, gri, foșnitoare, descrie Antonov-Ovseenko. „În numele Comitetului Militar Revoluționar vă declar arestați!”, le declar. „Membrii Guvernului Provizoriu se supun violenței și se predau, pentru a evita vărsarea de sânge”, a spus Konovalov”.
Sunt scoși din Palatul de Iarnă și duși pe jos peste podul Troițki la fortăreața Petru și Pavel. Pe drum mulțimea înconjoară convoiul și cere să fie decapitați membrii Guvernului Provizoriu și să fie aruncați în apă. Cu toate acestea spre ora 4 sunt duși la fortăreața Petru și Pavel și peste o oră sunt duși în celule.
La Smolnîi la ora 3 noaptea vine repede la tribună Kamenev și citește o telegramă: Palatul de Iarnă e cucerit. Congresul jubilează și aprobă decizia de a crea un nou guvern revoluționar în frunte cu Lenin.
„Știți, îi spune Lenin lui Troțki, imediat după persecuții și ilegalitate la putere… – Lenin încearcă să găsească un cuvânt și nu și-l poate aminti cum este în rusă, es schwindelt” (e ameţitor). Și arată cu un gest că e amețit. El și Troțki se uită unul la altul și râd ușor.
* * * * * * * *
Nu pot să nu mă gândesc că, în mai puţin de 10 zile, va avea loc turul doi al alegerilor locale, y compris în municipiu Chişinău – n-aş vrea ca 3 noiembrie 2019 să devină pentru chişinăuieni ceea ce a fost 7 Noiembrie pentru locuitorii Petrogradului din 1917.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.