Linkuri accesibilitate

Un artist al foamei, dle ministru!


Aş fi lăsat fără replică platitudinea ministrului Culturii, Cercetării şi Educaţiei Corneliu Popovici despre artiştii care, chipurile, creează mult mai eficient atunci când fac foame, dacă memoria mea n-ar fi reactivat câteva texte fundamentale – romanul Foamea de Knut Hamsun, nuvela lui Franz Kafka, Un artist al foamei, şi, nu în ultimul rând, jurnalul lui Daniil Harms –, iar exemplul viu (acum, vai! la timpul trecut) al poetului Eugen Cioclea (1948 – 2013), care „în ultimii ani/ cerea mereu/ de mâncare/ şi i s-a dat/ din când/ în când/ de băut”, nu mi-a fi stăruit în faţa ochilor. Cum primele două opere sunt lesne de găsit, în varii ediţii, nu voi face decât să i le recomand înaltului demnitar de stat; voi cita însă pe larg din jurnalul (de „artist al foamei”) al lui Daniil Harms (30 decembrie 1905 – 2 februarie 1942), spre luare-aminte. O primă secvenţă, din sinistrul 1937:

„Doamne, ce mă fac? Mă scufund în sărăcie şi deznădejde. Am distrus-o pe Marina. Doamne, salveaz-o! Doamne, salveaz-o pe nefericita, scumpa mea Marina!

Din când în când, scriu aici despre starea mea. Acum sunt mai căzut ca niciodată. Nu mă pot gândi la nimic. Sunt sleit de puteri. Sentimentul de prăbuşire este total. Corpul este fără vlagă, burta lipită de foame. Stomacul este supărat, vocea răguşită. O stare teribilă de confuzie şi neurastenie. Nimic nu mă interesează, nu am nici un gând şi, dacă îmi trece vreunul, este lent, murdar şi laş. Ar trebui să lucrez, dar nu fac nimic, absolut nimic. Şi nici nu pot face nimic. (…) Văd cum mor. Şi nu am energie să lupt cu asta. Doamne, îţi cer ajutorul!

Doamne, am o singură rugăminte faţă de Tine: distruge-mă, striveşte-mă de tot, aruncă-mă în iad, dar nu mă lăsa la jumătate, lipseşte-mă de speranţă şi distruge-mă în vecii vecilor!”

Dacă nu Dumnezeu (care Dumnezeu, într-un stat declarat ateist?!?!), atunci NKVD pare să-şi fi plecat urechea – nu peste mult timp, pe 23 august 1941, Daniil Harms (Daniil Ivanovici Iuvaciov în acte) a fost arestat ca urmare a unui denunţ; va muri de foame în ospiciul spitalului, pe 2 februarie 1942, la 36 de ani, ultima fotografie înfăţişând „un om distrus, cu semne evidente de malnutriţie” (Camelia Dinu). Şi acum, trageţi-vă suflare, dle ministru – urmează paginile de jurnal, mai exact, câteva mici spicuiri, la… desert:

„Azi vom răbda de foame. (9 octombrie, sâmbătă, 10.40 dimineaţa, 1937)

Jur că până sâmbătă, 30 octombrie 1937, nu voi visa la bani, la un apartament şi la faimă. (23 octombrie 1937, 6.40 seara)

Doamne, acum am o singură rugăminte către Tine: distruge-mă, loveşte-mă definitiv, aruncă-mă în iad, nu mă opri la jumătatea drumului, ia-mi speranţa şi distruge-mă cât mai repede în vecii vecilor. (Daniil)

Nu mai vreau să trăiesc. Nu mai am nevoie de nimic. Nu am nici o speranţă. Nu mai trebuie să cer nimic lui Dumnezeu, ce îmi va da, aşa să fie: dacă e moarte, moarte să fie, dacă e viaţă, viaţă să fie, orice dă Dumnezeu. (…) Amin. (16 noiembrie 1937)

Ne merge tot mai rău. Nu ştiu ce voi mânca astăzi. Şi nici ce vom mânca în zilele celelalte nu ştiu. Suferim de foame. (25 martie 1938)

Mi-a sunat ceasul. Am vorbit ieri cu Andreev. Conversaţia a fost foarte neplăcută. Fără speranţe. Răbdăm de foame, Marina a slăbit şi eu am o durere crâncenă de măsea. Murim. Doamne, ajută-ne! (9 aprilie 1938)

Notez aici evenimentele zilei de azi, căci sunt uimitoare. Mai precis, deosebit de uimitor a fost un eveniment şi îl subliniez:

1. Ieri nu am mâncat nimic. (…)

26. Aşa începe foamea.

De dimineaţă te trezeşti vioi,

Apoi începe slăbiciunea

Apoi începe plictisul;

Apoi urmează pierderea

Puterii inteligenţei rapide,

Apoi vine calmul,

Apoi începe groaza.”

* * * * * * * *

Mă opresc aici, căci adevărata groază nu poate fi redată în cuvinte suferind, la rândul-le, de „malnutriţie”, nu înainte însă de a le aduce aminte actualilor demnitari că în codul genetic al acestui neam, mai exact al generaţiilor născute după război, este înscrisă Foametea (organizată!) din 1946-1947 – nu se glumeşte cu aşa ceva, domni-tovarăşi!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG