Am întors-o pe toate părţile, întrebarea dacă scriitorul – poetul, în mod special – trebuie să se implice în politică; în anumite momente crucile, i-am dat dreptate animalului politic, pentru a reveni apoi la „în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”; acum, în preajma aniversării de 30 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, revista Contrafort pune tranşant problema: „Ar fi putut oare scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?” Înainte de a răspunde, îngăduie-mi-se să citez – in extenso – o reflecţie a gânditoarei franceze Simone Weil (1909 – 1943), fără alte cuvinte (care, negreşit, vor veni la tipul potrivit – până la tare):
„Un poet trebuie, în aranjarea cuvintelor şi în alegerea fiecărui cuvânt, să ţină seama simultan de cel puţin cinci sau şase planuri diferite: regulile versificaţiei – numărul de silabe şi de rime – proprii formei de poem pe care a adoptat-o; coordonarea gramaticală a cuvintelor; coordonarea lor logică, în vederea derulării gândirii; suita pur muzicală a sunetelor care formează silabele; ritmul material, ca să-i spunem aşa, constituit din accente, opriri, durata fiecărei silabe şi a fiecărui grup de silabe; atmosfera pe care o creează în jurul fiecărui cuvânt conotaţiile pe care acesta le conţine şi trecerea de la o stare la alta pe măsură ce cuvintele se succed; ritmul psihologic, dat de durata cuvintelor ce corespund unei anumite atmosfere sau dinamici a gândirii; efectele obţinute prin repetiţie sau prin noutate; şi, fără îndoială, încă altele; în fine, intuiţia singulară a frumuseţii, care unifică toate planurile menţionate anterior. Inspiraţia este tensiunea lăuntrică prin care poetul atinge o intensitate a atenţiei indispensabilă coordonării acestor multiple planuri. Cel care nu este capabil de o asemenea atenţie o va atinge totuşi într-o zi, dacă insistă cu umilinţă, perseverenţă şi răbdare şi dacă e împins de o dorinţă neşovăielnică şi violentă. Dacă nu este zguduit de o asemenea dorinţă, nu este neapărată nevoie să facă versuri. Politica, la rândul ei, este o artă ce constă în coordonarea mai multor planuri. Oricine ajunge să aibă responsabilităţi politice, dacă e înfometat şi însetat de dreptate, trebuie să-şi dorească abilitatea de a se mişca pe mai multe planuri. Exersând, o va dobândi, indubitabil, cu timpul.”
Revenind la oile – şi nevoile, şi neamu[ri]l[e] – noastre, amintesc că cel puţin un sfert din semnatarii Scrisorii celor 66, din septembrie 1988, sunt scriitori cu acte în regulă (unul dintre aceştia, poetul & dramaturgul & ex-deputatul Andrei Strâmbeanu, tocmai s-a stins; alţi câţiva vor îngroşa rândurile USM în anii următori), iar Declaraţia de independenţă e redactată & semnată şi de câţiva scriitori deputaţi. Atât că Republica Literelor avea să eşueze, iar actuala clasa politică se ţine departe de – cu un termen de Simone Weil – „intuiţia singulară a frumuseţii, care unifică toate planurile”, alias poezia. Cum ar veni, acum şi aici, „în chip poetic locuieşte animalul politic pe acest pământ”…