Linkuri accesibilitate

Publice, private și secrete: viețile lui García Márquez


Dacă pentru prima parte a secolului XX putem delibera la nesfârșit în căutarea celei mai luminoase figuri a literaturii (Joyce, Kafka, Proust, etc.), pentru a doua am avut și avem mereu unul și același detașat: Gabriel García Márquez (6 martie 1927–17 aprilie 2014). După mulți, tot Márquez a dat și primul „roman universal” (atât prin conținut, cât și prin impact pancultural), Cien años de soledad, definiția cea mai sfâșietoare a ciocnirii dintre tradiție și modernitate. Când i-a fost decernat premiul Nobel pentru literatură în 1982, era deja o figură extrem de populară pretutindeni în lume. Și nici măcar America Latină n-a mai fost aceeași după ce a inventat Macondo...

Datorită acestui imens talent narativ și a felului său special de a fi în lume, Gabo a avut acces la orice sursă de presă, la orice tip de interviu sau de întâlnire. O personalitate cu adevărat globală, un ambasador perfect al propriului destin. Titlurile cărților sale pătrund aproape spectral în textele profane ale lumii (în special cele de presă) în care viețuim: „o sută de ore de singurătate”, „dragoste în vremea banilor”, „toamna dictatorului”. Cu alte cuvinte, așa cum bine spunea cineva, Gabo a fost obligat să îndure un uluitor nivel de celebritate de-a lungul vieții sale. Președinți de stat, de la François Mitterrand la Bill Clinton, i-au căutat prietenia. El i-a rămas însă fidel lui Castro. Este și motivul pentru care nu a putut evita un lung război mediatic cu un alt titan literar, Mario Vargas Llosa, pe tema drepturilor omului în Cuba. Și deși ambii au pornit în 1959 de pe poziția simpatizantului marii revoluții cubane, Llosa a virat în timp spre dreapta, disociindu-se tranșant de viziunea politică a „concurentului” său întru notorietate literară. Problema e că, înainte de despărțire, cei doi fuseseră „frați de sânge”. Viața păstrează însă suficiente nuanțe, până și pentru un castrist convins precum Márquez. Poate că din acest amor mundi de care n-a fost deloc lipsit - formula arendtiană care aneantizează orice ideologie - s-a născut și intervenția sa privind eliberarea poetului disident cubanez Armando Valladares (azi, 82 de ani).

Márquez nu a autorizat niciodată biografiile, dar le-a tolerat. Pentru el, o astfel de specie însemna moartea. S-a stins în aprilie 2014 și amintirile despre viața, opera și controversele lui au curs și mai abitir ca-n timpul vieții. Asemeni lui Mark Twain, Gabo a iubit mereu o poveste pe cinste. Profund ludic și antiacademic, a fost un om sub zodia a ceea ce se cheamă mamagallismo, adept al deriziunii și relativismului. Trăim azi într-o epocă a unei literaturi bune, dar marile opere pot fi numărate pe degete. García Márquez a fost printre ultimii exponenți ai unui timp cu adevărat glorios în literatura universală. Și chiar după apariția capodoperelor Un veac de singurătate sau Dragostea în vremea holerei, la finalul scrierii cărora declarase el însuși că a ieșit complet sleit și lipsit de energie, a continuat să producă literatură de o extraordinară originalitate. Înconjurat mereu de muze (spunea, cândva, pentru El País: „Sunt înconjurat de femei. Prietenii mei sunt în special femeile, iar Mercedes a trebuit să învețe că ăsta e felul meu de a fi, că toate relațiile mele cu ele sunt doar flirturi inocente. Toată lumea știe de acum cum sunt eu”), a reușit să găsească alte și alte subiecte atunci când totul părea pierdut (inclusiv memoria sa) și a zugrăvit portretul celui mai solitar om din lume. Așa a apărut Toamna Patriarhului, biografia ascunsă a propriei vieți.

Probabil că dacă am putea să ne debarasăm complet de reflexele noastre analitice (uneori academice) pavloviene, atunci opera lui Gabriel García Márquez nu ni s-ar mai părea într-atât de „magic realistă”, ci de-a dreptul realistă (în sensul pe care îl intuia cândva, criticând normele secolului XIX, povestitorul brazilian Machado de Assis). Adevărul e că realitatea nu este plată și unitemporală, ci, asemeni Timpului, este curbă și coincidentă. Când privim cerul, niciuna din oricare două stele nu strălucește în ceea ce am numi același „timp”, fiecare din ele fiind, de fapt, acest lung drum al luminii din puncte care variază ca timp de origine, dar coincid ca timp de ajungere pe pământ. După normele plictisitoare ale secolului XIX, fenomenul ar fi „magic”, în pofida superficialității restrictive. Doar în acest mod, o noțiune falsă despre real poate genera o noțiune falsă despre magic (ceea ce este nereal).

Spunerea unei povești este, desigur, un act natural, dar este deopotrivă și unul artificial, ca alergatul sau înotul; prin urmare, conștiința trebuie să vină din afară. Am putea fi șocați să aflăm că ceea ce-a fost numit „magic” în opere ca ale lui Márquez este, de fapt, opusul a ceea ce numim nebunie în alții. Vom vedea că este imposibil să-l definim pe Lear prin Gloucester. Ia-le oamenilor acceptarea posibilităților (lumilor multiple) și ajungem la cealaltă stare, la fel de eroică și deloc absurdă, pe care ne place s-o imaginăm ca fiind a lui Don Quijote. Pentru Gabo, poveștile au fost realitate surprinsă în variile ei dimensiuni, lucrul pe care ne este greu să-l explicăm fără a recurge la formule sterile.

García Márquez a adus profunzime felului în care spunem povești în cultura noastră umanistă, noi dimensiuni și indicii despre timpul stelar și coincidențele anacronice care constituie falsa noastră senzație de armonie (vezi Raiul și alte tărâmuri). Gabo a fost Omul însuși transformat în condiție sine qua non a înțelegerii lumii prin mijloacele ficțiunii literare. S-a întors, de fapt, la rădăcinile realității, care sunt, în același timp, și rădăcinile romanului așa cum a fost el conceput de Cervantes. Limitele propriului nostru timp devin clare abia către sfârșitul Unui veac de singurătate, atunci când Aureliano Babilonia, care și citește cartea, află că timpul, suta de ani, durata dinastiei lui, se va sfârși odată cu încheierea cărții...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG