Linkuri accesibilitate

Gara Finlanda și tezele din aprilie


Până s-a întors în Rusia, pe 3 aprilie 1917, prin Gara Finlanda din Petrograd, Lenin era deja complet absorbit de chestiunea războiului. Ajunsese să vadă revoluția rusă, din ce în ce mai mult, drept cheia către o revoluție mondială care s-ar naște din război. Așa cum explica el în aprilie 1917, „Revoluția rusă din februarie-martie 1917 a fost începutul transformării războiului imperialist în război civil. A fost primul pas. Dar câtă vreme guvernul burghez domină Rusia, revoluția nu poate avea un impact total asupra conștiinței proletariatului internațional”. Pentru Lenin, guvernul pe care l-a găsit la întoarcere nu era altceva decât un „regim parlamentar burghez în fază incipientă”.

Ceea ce se cerea cu disperare, credea Lenin, era un act politic demonstrativ în Rusia. O simplă coaliție a țăranilor și proletarilor, dedicată unui program „burghez” și anti-feudal, n-ar fi putut produce, în viziunea sa, efectul dramatic scontat. Într-un fel, scenariul i se părea mult prea prozaic lui Vladimir Ilici, drept care l-a și respins vehement și necruțător. Dar una era să distrugi o formulă politică deja stabilită și cu totul alta să decizi asupra unei alternative coerente. Scopul imediat al bolșevicilor a devenit instaurarea unui regim proletar pur în Rusia.

Pe acest fond nebulos, marcat de contradicții și confuzii interne, declarațiile doctrinare ale lui Lenin din primăvara și vara anului 1917 au căutat să convingă că, într-adevăr, era posibil să adopți una din strategii și să produci o dictatură proletară în Rusia. Mijloacele păleau în fața scopului. Teoria celor două etape ale revoluției a fost spulberată. Lenin era un politician pragmatic și n-a pretins vreodată că Rusia ar fi pregătită pentru socialism. La momentul aprilie 1917, știa că pot fi făcuți doar pași pregătitori către ținta finală. A opta sa teză (4 aprilie) spune: „Nu introducerea socialismului ca țel al nostru imediat, ci doar o tranziție către preluarea controlului de către Soviete asupra producției sociale și distribuției bunurilor”. Era limpede pentru Vladimir Ilici că societatea și baza ei economică nu puteau fi schimbate peste noapte. Însă a acceptat tacit argumentul populist potrivit căruia socialiștii ar putea și ar trebui să preia puterea chiar într-o țară în care guvernul ar avea de adoptat măsuri „burgheze”...

Aproape nimeni nu se îndoiește astăzi de rolul central ocupat în istoria bolșevică de Tezele din aprilie ale lui Lenin: primele semnale din exil, prezentarea lor lapidară, receptarea furtunoasă și dezbaterea prelungită, urmată de acceptare. De ce au fost atât de importante aceste Teze? Este în general acceptat că noile formule politice pe care le-a adus cu el din Elveția au oferit liniile directoare pentru revoluția bolșevică și au contribuit decisiv la triumful ei. La o privire mai atentă însă, din punct de vedere practic, doctrinele revoluționare ale lunii aprilie 1917 nu au adăugat nimic pozitiv celor vechi, servind mai degrabă la complicarea unei viziuni care fusese suficient de clară (ca intenționalitate) încă de dinainte. Și atunci, de ce a repudiat Lenin poziția sa anterioară? Cum anume au influențat Tezele filosofia lui politică? Mai putea fi privită concepția marxistă asupra Istoriei, de către Lenin și moștenitorii săi, drept ghid al acțiunii comuniste?

Ca teoretician marxist, Lenin și-a câștigat independența în raport cu Plehanov abia când s-a întors din exilul siberian, în 1900. Până la acea dată, elementele fundamentale ale marxismului rus fuseseră deja dezvoltate. Era limpede pentru toată lumea, la acel moment, că un marxist care s-ar abate de la aceste fundamente ar cădea în „păcatul” anarhismului sau liberalismului. Două erau concepțiile asociate care făceau carieră în epocă: convingerea că Istoria progresează prin etape bine definite, precum și anti-utopismul aferent. Metodologia marxistă, era presupus, permitea celor care o utilizează să penetreze legile fundamentale ale dezvoltării sociale, să înțeleagă principalele forțe socio-economice, să analizeze efectele conflictelor de clasă și astfel să anticipeze derularea pe termen lung a Istoriei. Era, desigur, o iluzie utopică să-ți imaginezi că doar voința omului poate impune în mod fundamental propriile modele asupra istoriei. După cum utopică era și încercarea de a pune în practică în Rusia o revoluție socialistă înainte ca ordinea burgheză să se fi înțelenit. Între 1900 și 1904, Lenin a acceptat acest cadru teoretic ca un dat, dar și-a manifestat de timpuriu câteva rezerve importante.

Impactul dezastruos al războiului asupra Internaționalei a Doua (1889–1916) a subminat încrederea bolșevică în validitatea per se a doctrinei. Cu siguranță, Lenin a fost îngrozit când a aflat că mișcarea marxistă europeană a trădat, așa cum o vedea el, cauza internaționalismului. Pentru el, acest lucru a accentuat relativa importanță a partidului rus (în special aripa bolșevică). A ajuns să creadă cu pasiune că războiul mondial se va sfârși printr-o revoluție socialistă la scară europeană sau chiar globală. La acest moment, doctrina strategică bolșevică rămăsese încă nealterată.

Însă, imediat ce a aflat vești despre Revoluția din februarie, Lenin a decis că formula (considerată azi a fi sinonimă cu leninismul) „dictaturii proletariatului” avea undă verde. În a treia sa „Scrisoare din Exil”, scrisă la Zürich în martie 1917, Vladimir Ilici cerea deja o schimbare radicală de poziție și, de îndată ce a ajuns la Petrograd pe 3 aprilie (stil vechi) 1917, a început să-i critice aspru pe tovarășii bolșevici care ezitau să abandoneze peste noapte vechea viziune despre revoluție. „Cine vorbește acum doar despre «dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și țărănimii»”, scria părintele revoluției bolșevice la începutul lui aprilie 1917, „a pierdut contactul cu realitatea și, în practică, a trecut de partea micii burghezii și se situează împotriva luptei de clasă a proletariatului. Acea persoană ar trebui pusă în arhiva de rarități a bolșevismului pre-revoluționar. (Probabil ar trebui s-o numim arhiva «vechilor bolșevici»)”. Nu există o explicație simplă pentru această turnură radicală, după cum voi mai încerca să arăt și în ocazii viitoare...

* Recomandare de lectură: Edmund Wilson, To the Finland Station

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG