Linkuri accesibilitate

Fructe ciudate la Hotel Lincoln


Billie Holiday (n. 7 aprilie 1915 – d. 17 iulie, 1959), născută Eleanora Fagan, a marcat istoria jazz-ului vocal cu un timbru aparte. Contemporană cu Ella Fitzgerald (1917–1996), Billie a parcurs o călătorie aproape similară între o copilărie chinuitoare și un destin artistic construit din întâlniri decisive și un final tragic. Universul ei familial nu a fost unul idilic. Născută pe 7 aprilie 1915 la Philadelphia dintr-un tată, chitarist de jazz, mereu absent, și o mamă de moravuri ușoare cu origini irlandeze, mica Eleanora a fost încredințată, la un moment dat, mătușilor. Aceeași Billie a fost abuzată sexual la vârsta de 11 ani de către un vecin, în timp ce trăia cu mama și tatăl vitreg; mai târziu, a fost trimisă în centre de reeducare, acolo unde avea să se întoarcă de câteva ori.

În 1928, a însoțit-o pe mama ei la New York, într-un bordel, apoi în mica afacere cu un restaurant. A început să cânte în mici cluburi de jazz și acele „speakeasies” (baruri interzise în timpul Prohibiției). Angajată la celebrul club Log Cabin din Harlem, și-a luat numele de „Billie Holiday” în onoarea idolului din epoca filmului mut, actrița Billie Dove (1903–1970), dar și a tatălui, „Halliday” (cum îi plăcea să-l scrie și pronunțe).

Apoi, în 1933, a fost descoperită de John Hammond, activist pentru drepturile omului și celebru producător muzical la Columbia Records, un înzestrat căutător de talente care a propulsat numeroase cariere muzicale (Bob Dylan, Aretha Franklin, Leonard Cohen, Stevie Ray Vaughan, Count Basie, Benny Goodman, Bruce Springsteen, spre a-i numi doar pe aceștia). Hammond i-a deschis larg ușile studioului, Billie a înregistrat prima piesă, „Your Mother’s Son In Law”, cu Benny Goodman și orchestra acestuia.

Un an mai târziu, Holiday a performat pe scena faimosului teatru Apollo. Marele ei prieten, cu care va rămâne într-o profundă legătură afectivă până la sfârșitul zilelor, a fost saxofonistul american Lester Young (1909–1959). Lester a fost, de fapt, cel care a numit-o „Lady Day”, iar Billie i-a spus „The President”. Holiday a cântat și cu Duke Ellington și chiar dacă viața ei amoroasă părea o furtună, cariera se contura spectaculos. A colaborat cu orchestrele pianistului de jazz Count Basie (1904–1984) și clarinetistului Artie Shaw (1910–2004). Însă o cântăreață de culoare într-o orchestră albă nu se împăca prea bine cu turneele din Sudul american, acolo unde politica de segregație făcea ravagii. Billie Holiday întâmpina aceleași probleme precum Nat King Cole sau Ella Fitzgerald.

Totul curgea înspre celebritate și stele în plan profesional, însă Billie începuse să consume varii stupefiante, din ce în ce mai multe, influențată de partenerii ei, bărbați și femei deopotrivă (din acest motiv, uneori, i s-a spus și „Mister Holiday”, aluzie la bisexualitatea asumată). Așadar, lumea interioară a cântăreței cocheta cu surparea. Apoi, în 1939, a produs acel adevărat strigăt de disperare numit „Strange Fruit”, primul ei big hit, pe care l-a lansat la clubul de noapte Café Society (1938–1948) din New York.

Chiar dacă balada nu a avut de la început largi audiențe, a intrat ulterior în panteonul muzicii populare americane. Revista Time a plasat „Strange Fruit” pe prima treaptă a muzicii secolului XX, în vreme ce revista britanică Q a propulsat-o într-un top zece al celor mai importante piese ale epocii. David Margolick a scris chiar o biografie Billie Holiday, în anul 2000, plecând de la cântecul amintit: Strange Fruit. Billie Holiday, Café Society, and An Early Cry for Civil Rights. Așa cum izbutit arată Margolick, „Strange Fruit” conține un important moment politic și cultural și rămâne un protest marcant împotriva injustiției sociale.

Din păcate, fascinația macabră pentru partea întunecată a vieții lui Billie Holiday eclipsează adesea măiestria uneia din cele mai mari artiste vocale jazz din istorie. Și mai înșelător ar fi să punem în relația de cauzalitate extraordinarul ei potențial creativ și perioadele dificile prin care a trecut. Așa cum au arătat-o atâția, inclusiv profesorul de literatură comparată de la Columbia, Robert O’Meally (70 de ani), expert în cultura jazz-ului afro-american, vocea artistică a lui Billie Holiday s-a născut, de fapt, și s-a perfecționat la acele petreceri private și joint-uri târzii în Baltimore și New York. Altfel spus, până la momentul descoperirii sale, la 18 ani, de către John Hammond, Eleanora Fagan era deja o profesionistă călită.

„Strange Fruit” a avut la bază versurile poetului și compozitorului american Abel Meeropol (1903–1986), care scrisese textul zguduit de linșajul afro-americanilor Thomas Shipp și Abram Smith în anul 1930, în Marion, Indiana. Ceea ce-a urmat a avut consecințe profunde asupra biografiei lui Billie Holiday: „Strange Fruit” nu doar că a reprezentat o „despărțire” și o schimbare de paradigmă (era muzică de cabaret de tip european, nu jazz), dar a constrâns-o pe Holiday să-și asume un nou și inconfortabil rol public: acela de artist protestatar.

Cântecul a făcut senzație în rândurile intelighenției, dar Columbia, compania lui Billie Holiday, a refuzat să înregistreze „Strange Fruit” spre a nu-i ofensa pe sudiștii albi. Casa de producție i-a permis totuși să-l scoată la o companie mai mică de orientare stângistă, Commodore Records. John Hammond însuși detesta piesa și o vedea ca pe un act de imolare artistică. Poziția lui a atras ulterior numeroase critici din cauza încărcăturii rasiste a modului în care definea „autenticitatea”. De cealaltă parte, Billie Holiday a rămas foarte atașată de „Strange Fruit” și chiar a propus ca ultimele cuvinte ale cântecului, „bitter crop”, amara recoltă, să-i fie titlu autobiografiei.

Picătura care a umplut paharul pentru Billie Holiday a venit la New York, unde un manager de hotel a decretat într-o seară că Holiday ar trebui să pătrundă în incintă doar prin bucătărie (un incident care a și contribuit la ruptura dintre Billie și Artie Shaw). Locația se chema, cu totul întâmplător, dar perfect ironic, „The Lincoln Hotel”, amintindu-ne că în America lui Abel Meeropol și Billie Holiday renașterea libertății promisă în 1863 prin acea „Emancipation Proclamation” reprezenta doar o iluzie întârziată. Este și motivul pentru care „Strange Fruit” rezonează, cel puțin pentru americani, până în zilele noastre...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG