Cornelius Castoriadis (n. 11 martie 1922, Constantinopol–d. 26 decembrie 1997, Paris) a fost un filosof grec cu cetățenie franceză care s-a aplecat cu precădere asupra conceptelor de autonomie și creație. Cariera sa a traversat marile conflicte politice și intelectuale ale Europei postbelice, și a rămas în memoria publică drept un incisiv critic al comunismului, a cărui apostazie un raport cu „zeul care a dat greș” a inspirat o reconcepere din temelii a politicii radicale.
Retrospectiv, grupul libertarian socialist intitulat Socialisme ou Barbarie (constituit în 1948 de către Cornelius Castoriadis și Claude Lefort, și care a rupt legăturile cu stânga franceză), pare, într-adevăr, profetic. Primele articole ale lui Castoriadis din Socialisme ou Barbarie (revista omonimă) atacau Uniunea Sovietică pentru a fi trădat moștenirea lui Marx și a se fi transformat într-o atent organizată și opresivă formă de „capitalism birocratic”. Ceea ce propunea la schimb Castoriadis era autogestiunea, recâștigarea controlului de către cei mulți.
Cele mai multe analize dedicate lui Castoriadis s-au concentrat asupra aspectelor politice ale vieții și operei, ignorându-se în bună măsură aportul său la regândirea formelor mentale moștenite ale Occidentului. Și a fost preocuparea lui pentru soarta rațiunii cea care a animat lunga sa campanie împotriva a ceea ce a numit „ideologia franceză”. Prin asta înțelegea, desigur, curentele structuraliste și poststructuraliste care luaseră avânt atunci când fascinația exercitată de marxism asupra intelectualilor francezi s-a stins.
Campania a debutat la începutul anilor 1960, atunci când Castoriadis a criticat adesea structuralismul lui Claude Lévi-Strauss și al lui Louis Althusser drept extensii îndoielnice ale analizei lingvistice și noi ediții ale scientismului obsesiv al culturii moderne. Mai târziu, de-a lungul anilor 1980 și 1990, Castoriadis a continuat să comenteze problemele ridicate de poststructuralism și postmodernism. Această latură a sa a fost mai puțin analizată decât intervențiile împotriva ortodoxiilor marxistă și capitalistă, dar a reprezentat o prelungire crucială al angajamentului inițial. Pe de altă parte, așa cum spunea și filosoful maghiar Ferenc Fehér, „este dificil acum să înțelegem la ce presiune a trebuit să facă față în lupta sa singuratică, nu doar administrativă și existențială, ci și intelectuală și psihologică, un intelectual precum Castoriadis, un refugiat grec într-o Franță tradițional șovină, un comunist, pentru regim, un trădător, probabil un agent, pentru comuniști, un intelectual care a disprețuit academia”.
Cornelius Castoriadis și-a elaborat prima concepție privind natura societății sovietice încă din 1946 și în directă confruntare cu troțkismul. După el, Troțki și adepții săi ortodocși confundau geneza cu structura și forma juridică cu relațiile sociale. Știa că Troțki înțelesese că revoluția din octombrie degenerase, însă acest lucru, în opinia sa, nu descria în sine structura și dinamica noului regim. În această accepțiune, Uniunea Sovietică devenise un „capitalism birocratic total”, așa cum avea el să dezvolte conceptul mai târziu, opus capitalismului birocratic „fragmentat” din Occident. Însă ambele erau văzute ca fenomene puse în mișcare de cultul obsesiv al creșterii de dragul producției și dominației, și nu (doar) pentru profit.
Tot el a fost puternic marcat de Revoluția maghiară din 1956, pe care o considera cea mai avansată formă a luptei proletare pentru o societate cu adevărat autoguvernată. Și, în general, a văzut două surse ale disfuncționalității: conflictul dintre birocrație/plan și muncitori/executanți, și contradicția în sine a birocrației/planului/ideologiei.
Filosoful grec a fost și printre primii care au apreciat analiza Hannei Arendt asupra fenomenului totalitar. Pentru el, una din contribuțiile importante ale Originilor totalitarismului a fost inventarea categoriei absurdului, a lipsei de noimă, a ceea ce în engleză se cheamă meaningless. Din acest punct de vedere, atât pentru el, cât și pentru creatoarea Originilor, Istoria ca atare nu are vreun sens, nu posedă un înțeles. Istoria este câmpul în care sensul emerge, este creat. Ființele umane sunt cele care atribuie înțelesuri și tot ele sunt cele care pot crea lipsa totală de sens. Ceea ce Hannah Arendt numea „răul absolut”, Castoriadis numea „monstruosul”. Tot el a adresat și întrebarea esențială „Ce se întâmplă cu un regim totalitar atunci când rămâne la putere peste două treimi din durata unui secol?” sau, altfel spus, „ce s-a petrecut cu regimul rus după moartea lui Stalin?”
Castoriadis nu doar că a rupt cu tradiția filosofică moștenită de la Hegel și Marx și cu „logica lor ensidică”, dar a evitat și fundătura numită postmodernism. În anii 1950, în calitatea lor de redactori ai revistei Socialism sau barbarie, Cornelius Castoriadis și Claude Lefort au publicat numeroase articole despre birocrație, democrație și socialism, precum și analize detaliate ale evenimentelor și evoluțiilor din Europa de Vest și de Est. Tot ei au scris extensiv despre autori precum Machiavelli, Merleau-Ponty și Sigmund Freud.
Castoriadis și-a contestat neîntrerupt autoritățile intelectuale, mai întâi pe Troțki, apoi pe Marx. Provocarea a fost mai mult decât un simplu gest rebel. El nu a căutat vreodată să-și aibă proprii-i adepți și tot ce-a dorit a fost să rămână un gânditor autonom. Ceea ce filosofii erau sau trebuiau să fie în trecut—dar au încetat demult să mai fie, inclusiv în așteptările publicului—, adică o abreviere și o expresie a propriei lor filosofii în viața privată, a fost recuperat în secolul XX și repus în drepturi de către Castoriadis grecul...