Pentru a înțelege condițiile umane și istorice în care a fost conceput Principele lui Niccolò Machiavelli, cel născut în urmă cu 550 de ani—pe 3 mai 1469—la Florența, trebuie să ne întoarcem la contextul Renașterii, apoi la o așa-numită posteritate a textului, la nivelul de influență pe care l-a atins. Pentru a doua parte, aș aminti, bunăoară (și doar en passant), contribuția lui Claude Lefort la aprofundarea paradoxalului fenomen Machiavelli.
Însă ce anume din această carte, scrisă în 1513 (cu titlul inițial latin De Principatibus), o face atât de relevantă pentru cineva care se aruncă astăzi în arena politicii? Ce anume din acest text oferă lecții într-atât de importante liderilor, încât aceștia nu-și permit să le ignore?
Dincolo de celebrele capitole despre minciună, disimulare, aparență, deci dincolo de toate zonele standard în care Machiavelli pare să aibă o relevanță atât de șocantă pentru politica zilelor noastre, există la autorul italian o preocupare specială pentru ceea ce el numește fortuna. Adică șansă, noroc, contingență, soartă. Unul din lucrurile care-l fac pe Machiavelli să reziste trecerii timpului, ba chiar să rămână constant relevant, este felul său unic de percepere a timpului ca factor determinant în politică. Întrebat la un moment dat care sunt momentele cele mai dificile din viața unui prim-ministru, fostul premier conservator britanic Harold Macmillan (1957–1963), cugetând o vreme, a răspuns: „Evenimentele, fiule, evenimentele!” O observație pe care Machiavelli ar fi înțeles-o cu siguranță, dând din cap aprobator.
Timpul este, de fapt, mediul în care lucrează politicienii, iar judecata politică ține mereu cont de temporalitate. Geniul unic și specific al unui mare politician ține, la rigoare, de capacitatea acestuia de a evalua momentul potrivit pentru o acțiune politică, de a aprecia just speranța de viață a unei idei. Dintre toți teoreticienii politicii, Machiavelli pare că este cel care pătrunde acest lucru cel mai profund. Această înțelegere aprofundată a timpului reiese în mod faimos mai ales din capitolul XXV al cărții, în care există și un minunat lung pasaj despre furtuna.
Judecata politică ține mereu cont de temporalitate...
O compar, ne spune Niccolò Machiavelli, cu unul din acele râuri torențiale care, când se înfurie, rup malurile, doboară copacii și deplasează solul dintr-o parte în alta; toți fug din calea lor, nimeni nu le poate rezista. Dar deși sunt atât de puternice, ne spune același italian, acest lucru nu înseamnă că oamenii nu pot, atunci când apele se retrag, să repare, să construiască maluri și stăvilare. Imaginați-vă, dacă vreți, râul Arno la ceasul nefericit al unei spectaculoase inundații renascentine...
Ideea că fortuna în politică este asemenea unui act violent al naturii care poate spulbera tot ceea ce omul a conceput ca locuire, că poate distruge structurile de prevenție și instituțiile pe care omul le-a creat spre a stăpâni timpul, susține, de fapt, două imagini. Pe de-o parte, într-adevăr, fortuna apare precum ieșirea din matcă a râului Arno, dar, pe de alta, este un fenomen recurent, inevitabil și imprevizibil. Cu toate acestea, fortuna lui Machiavelli nu este providență. Nu există un destin călăuzitor aici, fortuna este imprevizibilă asemeni unui dezastru natural. Unul din motivele pentru care Niccolò Machiavelli rămâne atât de tulburător de modern este conștiința faptului că „lucrurile se-ntâmplă”, că schimbarea imprevizibilă și violentă se poate produce. În momentul în care citești Principele, ești deja transpus în lumea noastră, lumea neprevăzutului.
Chiar și așa, oamenii nu sunt prizonieri ai fortunei: întreaga povară a capitolului XXV este în același timp și un manifest împotriva resemnării în fața neprevăzutului. La autorul italian, categoria voinței ocupă un loc cel puțin la fel de important. Voința împotriva fortunei! Voință împotriva șansei, soartei, a contingenței și a tuturor celor care se revarsă peste om precum supăratele ape ale Toscanei. Toate acestea rămân teme extrem de influente și rezonante la Machiavelli. Fortuna nu presupune resemnare. Cu alte cuvinte—și aici îl traducem pe autor în limbajul politic al zilelor noastre—, oamenii însărcinați cu afacerile publice, chiar dacă nu pot prevedea nimic, chiar dacă nu vor ști vreodată când anume se va umfla râul Arno, pot totuși să construiască diguri, să-i convingă pe concetățeni să acționeze, să îmblânzească și amelioreze practic impactul fortunei, al circumstanței.
Fortuna nu presupune resemnare...
Capitolul XXV se încheie cu un pasaj celebru, violent și neatrăgător, despre fortuna ca femeie (cu mențiunea că alte pasaje din opera lui Machiavelli demonstraseră un respect formidabil pentru femei ca actori politici). Însă metafora lui Niccolò Machiavelli rămâne clară: voința, și în acest caz și context, voința masculină, poate controla imprevizibilul, poate reacționa în fața sorții. Viața politică însemna pentru el a reacționa în fața accidentului. Nota bene: Ne aflăm la început de secol XVI, când Machiavelli este închis și torturat, acuzat de conspirație împotriva familiei de Medici. Ceea ce-a făcut, a fost să filtreze toată această experiență interioară, personală, apoi s-o zidească în înțelegerea lui asupra politicului. „Acum ești sus, în secunda următoare ești jos”. Este una din lecțiile machiavelice care au influențat decisiv cinci secole de modernitate politică. Este întâlnirea radicală și absurdă cu fortuna...
*Recomandare: Niccolò Machiavelli, Principele, Humanitas, 2019, trad. Nina Façon (ediție de colecție)
* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.