Linkuri accesibilitate

Recunoașterea internațională a Basarabiei (VI): Complicațiile ingerințelor franceze


Quai d'Orsay, sediul Ministerului de Externe al Franței (Sursă: BCU, Iași)

În condiţiile în care evoluţia tratativelor sovieto-române lăsa să se întrevadă perspectiva semnării unui tratat de pace care ar fi tranşat definitiv soarta Basarabiei, a intervenit căderea guvernului Vaida-Voevod. La 13 martie 1920, s-a format noul guvern prezidat de Alexandru Averescu, având la externe pe Duiliu Zamfirescu, iar din iunie acelaşi an pe Take Ionescu.

Privită prin prisma evenimentelor care au urmat, schimbarea de guvern de la Bucureşti s-a produs, în primul rând, din motive de politică externă, mai exact din cauza tratativelor româno-sovietice, aflate în etapa finalizării. De acest fapt nu era străină poziţia Franţei care nu a văzut cu ochi buni aceste tratative. În România acelor ani era puternic statuată concepţia că Bucureştii nu puteau opera faţă de Rusia Sovietică o altă politică decât cea a Marilor Aliaţi. Era o gravă eroare cu consecinţe fatale pentru perspectiva relaţiilor sovieto-române şi asupra acestui lucru s-a revenit permanent în mediile politice ale României interbelice. Referindu-se la acest aspect, deputatul Virgil Madgearu arăta în Parlamentul român că, în 1920, când, pentru a evita o alianţă militară dintre România şi Polonia, guvernul sovietic dorea încheierea unui tratat de pace cu România, s-a comis o eroare irecuperabilă pentru interesele ţării. Guvernul a aşteptat iniţial clarificarea poziţiei Franţei, pierzând un moment unic, ce ar fi dat alt curs raporturilor cu Rusia Sovietică.

Această impresie a dăinuit mult timp în cercurile politice româneşti. În 1924, Daniel Ciugureanu, ministru secretar de stat pentru Basarabia în două guverne după Unire, considera că Sovietele doreau atunci (în 1920 - n.a.), cu orice preţ, o înţelegere cu România, fiind dispuse să recunoască statul român în hotarele existente. Omul politic basarabean considera eronată concepţia potrivit căreia România n-ar fi putut recunoaşte statul sovietic înaintea Aliaţilor deoarece „alta era situaţia României şi alta a aliaţilor noştri, care sunt despărţiţi de Rusia prin mii de kilometri şi prin alte state intermediare”194.

Alexandru Averescu, prim-ministru al României (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Averescu, prim-ministru al României (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Faptul că demisia şi înlocuirea guvernului Vaida-Voevod a fost rezultatul acestei mentalităţi, este confirmată de poziţia pe care a adoptat-o guvernul Averescu la viitoarele tratative cu Rusia Sovietică. Deşi personal sprijinea încercarea de a obţine o înţelegere cu sovieticii, prim-ministrul român Al. Averescu a întâlnit o opoziţie puternică, în acest sens, din partea lui Take Ionescu, puternic influenţat de poziţia de la Quai d’ Orsay (sediul Ministerului de Externe al Franței – n.a.) şi susţinut de regele Ferdinand I. Rezultatul acestei divergenţe de poziţii în cadrul guvernului s-a materializat prin aceea că, deşi negocierile nu au fost întrerupte, România „s-a retras discret”.

Atitudinea României era condiţionată, în mare măsură, de poziţia Franţei faţă de Rusia Sovietică. Aflat la Paris, Take Ionescu a înţeles că Franţa nu va accepta tratativele cu Moscova şi propunea României să nu se grăbească în negocierile cu Sovietele, deoarece Quai d’Orsay nu a acceptat niciodată ideea unor tratative româno-sovietice.

Take Ionescu, ministrul de Externe al României (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Take Ionescu, ministrul de Externe al României (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Privită prin prisma războiului sovieto-polon şi a propunerii franceze făcute României de a intra alături de polonezi în război contra Rusiei Sovietice, atitudinea Franţei este explicabilă. Chiar dacă s-a abţinut de la intervenţie împotriva Rusiei Sovietice, fapt remarcat şi de Moscova, România a adoptat cu multă rezervă tratativele cu guvernul sovietic. Aceasta se întâmpla atunci când Sovietele, cântărind fluctuaţiile de pe fronturile polonez şi de sud cu posibilitatea unei alianţe româneşti cu Polonia şi Ungaria sub auspiciile Franţei, deveneau tot mai insistente în a obţine cu orice preţ neutralitatea României.

La 6 august 1920 Gheorghe Cicerin a cerut reluarea tratativelor întrerupte din cauza unei neînţelegeri inexplicabile odată cu schimbarea guvernului Vaida-Voevod. El se declara în continuare de acord pentru o conferinţă de pace cu România, fiind convins că astfel puteau fi obţinute mari avantaje pentru ambele părţi prin soluţionarea amicală a problemelor teritoriale şi economice între cele două state.

Prin scrisoarea din 29 august 1920 către Take Ionescu, Comisarul sovietic de externe arăta, din nou, că singura cale de înţelegere între cele două state era aceea a negocierilor directe. Gh. Cicerin îşi arăta rezerva faţă de iniţiativa Marii Britanii care propunea negocieri în grup între ţările limitrofe şi Rusia Sovietică. Guvernul sovietic invita România să urmeze exemplul Țărilor Baltice, Finlandei şi Poloniei, arătând că momentul era extrem de favorabil pentru România.

Europa Centrală în 1914 și 1919 (Sursă: BCU, Iași)
Europa Centrală în 1914 și 1919 (Sursă: BCU, Iași)

Schimbul de note între cele două state a continuat şi în septembrie, dar relaţiile sovieto-române nu au reuşit să depăşească acest stadiu al tratativelor. Cu toată experienţa lui Take Ionescu, aprecia Al. Vaida-Voievod în una din şedinţele Adunării Deputaţilor, el n-a evaluat corect şansa irepetabilă a ţării de a încheia cu Rusia Sovietică tratatul de normalizare a relaţiilor dintre cele două state într-un moment, când diplomaţia sovietică era interesată în accelerarea şi finalizarea tratativelor.

Judecată prin prisma politicii urmată de ministrul român de externe, această atitudine are altă explicaţie. Take Ionescu negociase la Paris şi Londra detaliile tratatului prin care Consiliul Suprem trebuia să-şi îndeplinească promisiunea de la 3 martie 1920. În opinia sa, recunoaşterea Unirii Basarabiei de către Marile Puteri avea o valoare mai mare decât validarea acestuia de partea sovietică. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 iulie 1921, Take Ionescu a declarat că refuză să trateze cu Rusia Sovietică chestiunea Basarabiei şi atât timp cât va fi responsabil de politica externă a României, va considera această problemă închisă. Chiar în condiţiile când guvernul sovietic ar fi oferit recunoaşterea Basarabiei, ministrul român de externe considera că România nu are nevoie de ea. Grigore Gafencu arăta ulterior că Take Ionescu a declarat, în repetate rânduri, că România nu putea urma faţă de Rusia Sovietică altă politică decât politica marilor săi aliaţi. „Take Ionescu nu a trăit destul ca să-şi dea seama că această formulă n-a mai însemnat nimic: fiecare aliat a avut faţă de Rusia o altă politică”, concluziona diplomatul român.

Această politică mai are însă o explicaţie. Pentru oamenii politici români, crescuţi în cultul democraţiilor occidentale, care au ajuns să facă un mit din sprijinul Parisului în momentele cheie ale istoriei româneşti, garanţia dată de Marii Aliaţi României era considerată pe deplin suficientă.

În judecarea acestei situații trebuie să mai avem în vedere proiectele Franței privind construcția unui „cordon sanitar” de la Marea Baltică la Marea Neagră, care pe de o parte, urma să îngrădească expansiunea comunismului în Europa, iar pe de alta să pună presiune asupra Germaniei. Fiind un susținător al acestui proiect geopolitic, încă din toamna anului 1918, Take Ionescu a purtat discuţii cu Edvard Beneș (Cehoslovacia), Eleftherios Venizelos (Grecia), Nikola Pașic (Iugoslavia), pentru pregătirea unui format de alianţă regională care să apere interesele acestor state pe fondul încheierii Primului Război Mondial.

În contextul Conferinţei de Pace de la Paris pentru reglementarea situaţiei internaţionale, Take Ionescu a continuat discuţiile bilaterale cu exponenţi ai diplomaţiilor din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia, având drept obiectiv crearea unui bloc de la Marea Baltică la Marea Egee, care să se opună „oricăror acţiuni revizioniste”. Astfel, la 17 ianuarie 1919, Take Ionescu a făcut public proiectul său de creare a unei alianţe între România, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia şi Polonia, în vederea păstrării status quo-ului teritorial. Acesta a adus la cunoştinţa puterilor europene planul său de realizare a unei alianţe defensive formată de cinci state, reacţiile primite fiind pozitive. În cadrul negocierilor purtate între reprezentanţii acestor state, au ieşit la iveală contradicţii serioase între Polonia şi Cehoslovacia, dar şi între Iugoslavia şi Grecia, ceea ce a făcut ca proiectul să nu reprezinte o reuşită.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG