Linkuri accesibilitate

Jocul continuă (II)


Cine n-a observat încă are tot timpul să o facă. Epoca modernă și mai ales ultimele cîteva decenii au șters diferențele de percepție și comportament între sport, arte și politică. Altfel spus, politica e un soi de fotbal cu galerie, dar fără minge. Cel mai adesea, însă, politica înlocuiește, pur și simplu, show-ul tv sau concertele rock. Politicieni locali, naționali sau internaționali mizează pe tehnici și teme de show tv sau organizează așa numite ieșiri publice pentru a repeta fidel rutina unui rock star.

Pînă la un punct totul e de înțeles. Politica presupune charisma, iar charisma se activează și produce efecte doar în public. Un lider politic nu poate fi izolat, iar eminența nu presupune, în cazul politicii, o viață de cabinet. Și aici, însă, problema nu e neapărat ieșirea în lume. Figura politicianului de mare popularitate și a demagogului prizat de mase enorme nu e o noutate. Grecia și Roma au făcut politică de mase ca la carte.

Problema e deplasarea spre idolatrie personală. Apariția politicienilor cu experiență media și tv nu mai surprinde, deși uităm prea ușor că Ronald Reagan a lăsat filmul pentru a face o carieră administrativă și politică serioasă, înainte de a candida la președinția Statelor Unite. Vremurile în care un candidat sau chiar un Președinte vor ataca funcția politică direct din sistemul de entertainment și fără experiență politică sau de conducere nu e departe. Destui comentatori americani au acceptat fără probleme sugestia după care Oprah Winfrey ar putea fi un candidat sau Președinte absolut normal. Pînă și în cazul politicienilor cu o enormă experiență parlamentară sau executivă procesul e același. De cîțiva ani, Angela Merkel e mai puțin citată cu funcția de Cancelar și mai mult cu formula de autoritate-celebritate Lider al Europei sau Conducător al Lumii Libere. Alți lideri politici europeni sau americani sînt cunoscuți, în primul rînd, pentru atribute sau camapnii personale și nu pentru valori, programe sau convingeri. Macron e însoțit de efigia tinereții, iar May e identificată ca femeie încăpățînată.

Cînd nu sînt personalizați acut, mulți lideri europeni caută să adopte comportamente care frizează celebritatea sau măcar notorietatea. Primii Miniștrii apar pe bicicletă în trafic sau merg la meci unde au grijă să fie văzuți în compania marilor fotbaliști. Miniștrii fac emisiuni tv acasă, unde imită cutare bucătar celebru. Președinții se lasă surpinși în jeans sau geci de piele, ascultînd rapperi faimoși în căși. Politicienii tind să parafrazeze costumația, ticurile și preocupările celebrităților, știind că asta aduce exact celebritate, adică un statut care face neinteresantă sau uitată politica reală. Aparițiile strict regizate ale lui Vladimir Putin pe patinoar, la vînătoare sau pescuit țintesc imaginea campionului și, prin asta, accesul la celebritatea personală care face miezul culturii globale contemporane.

Evident, și politicienii sînt oameni, dar arta indiscreției planificate e un pic altceva. Politicienii care își aranjază interviuri și reportaje în care lasă să le scape detalii de viață personală lucrează cu unul din motoarele principale ale celebrității. E vorba de curiozitatea răsplătită cu amănunte picante din care un public larg rămîne cu iluzia că sportivii, artiștii sau politicienii sînt, în fond, exact ca toată lumea. Mai exact spus, identificarea care produce celebritate prin transfer.

Omul de rînd va diviniza un erou mai ales dacă află că eroul nu e cu nimic deosebit de omul de rînd. Jocul care stoarce din idolatrie ultimul strop de avantaj de imagine a atins, deja, cote stridente. Mulți căutători de celebritate nici măcar nu se mai străduie să ascundă regia. Totul se face la vedere. Cele mai grosolan trucate băi de mulțime sau destăinuiri ale politicienilor produc, fără greș, efectul dorit. Lumea publică a vremurilor în care trăim s-a apropiat periculos de mult de confuzia cu propria imagine. Substanța și conținutul nu mai contează. Mase enorme, confiscate de sport, film sau dominate politic, sînt absolut mulțumite să trăiască din și cu imaginea idolilor care rămîn cu o singură obligație: să continue jocul.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG