„Spiritul critic este un civil”, scria exemplar Sebastian. „Marșurile, odele și simbolurile vagi sunt materia primă a oricărei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider Cum am devenit huligan, pamfletul lui Sebastian, una dintre cele mai lucide analize ale relației de consubstanțialitate ideologică, pe bază de anti-individualism, de dispreț pentru subiectivitatea autonomă, dintre fascism și comunism. De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un „model”, dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor „șapte ani din casa Cuvântului, cei șapte ani de noroc nemeritat și de ucenicie pe lângă stăpânul său, Nae Ionescu”.
În plus, sunt mai puțin dispus decât Marta Petreu să dau credit ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo ori atacurilor venite din partea celor care, în acei ani, ridicau în slăvi URRS ca patria speranțelor antifasciste. Nae Ionescu i-a aplicat discipolului său o „pedagogie negativă” prin acea dezolantă prefață. Textul însă era (și rămâne) penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Braniște și Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.
Un „trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii năiste a lui M. Sebastian, ca și în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu câțiva ani înaintea „îndrăcirii” acestora. Pozițiile revoluționare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul „moderat”) au fost probabil cunoscute de exegeții săi, dar, sugerează Marta Petreu, aceștia au preferat a le trece sub tăcere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil și heterogen. Sebastian a aderat la extrema dreaptă cu patima primei mari iubiri. Nu la conservatorism, mă grăbesc să o spun, ci la acea formulă politică pentru care pașoptismul, Luminile, Revoluția Franceză (inclusiv girondinii) erau numele unor catastrofale erori.
Tema revoluției plutea în aer în acea perioadă, instituțiile statului de drept se clătinau nu doar în România. Pe de altă parte, poate că ar merita spus că unii evrei au aderat la fascism în Italia acelor timpuri, inclusiv Margherita Sarfatti, atât de apropiată de Duce. Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal, tratează tocmai acest delicat, spinos și totuși real subiect. Să mai spun că în anii ’30, când legislația antisemită ducea la discriminări la adresa studenților evrei (mai întâi numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din România care au plecat la studii în Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizat cu Mussolini în anii ’20 însemna cu totul altceva decât a-l admira după 1938, când Italia fascistă a adoptat legislația rasistă inspirată de naziști. Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane și asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmărit anihilarea mecanic-tehnologică a unor întregi categorii umane definite în chip biologic. Cel puțin în faza descrisă în carte (1929-1933), Mussolini se bucura încă de sprijinul unor intelectuali influenți, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a rămas fascist până și în timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salò (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care îl numea „prietenul poeților”), nu mai este cazul să insist.
La fel de interesantă mi se pare analiza relației Sebastian-E. Lovinescu: departe de a se identifica moral și estetic cu viziunea sincronistă a celui care a fost un fel de Settembrini român, deci arhetipul anti-naismului, Sebastian a rămas în fond, până la capăt, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii „rumânești” care îi interzicea identificarea ca român. Relația dintre demonicul Nae și învățăcelul său Iosif Hechter a fost într-adevăr una de o ambivalență ce ține de resortul psihanalizei. Nefasta prefață scrisă de Nae Ionescu pentru romanul De două mii de ani nu a dus la finalul relațiilor de mare cordialitate dintre cei doi. Dimpotrivă, Sebastian se va feri să-l acuze direct pe Nae de antisemitism, îi va găsi cele mai contorsionate scuze și va accepta să-i viziteze superba vilă de la Balcic și să se costumeze în „mariner” când acceptă invitația profesorului de a participa la o excursie pe yachtul acestui hedonist specializat în predicarea ascetismului mistic.
Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate, mai bine spus, a unei iubiri dintre un tânăr îndrăgostit de absolut și un alchimist al gândirii pentru care viața nu este altceva decât experiment, aventură, risc. O iubire care a implicat ambele părți: o știm de la Hegel, dialectica stăpânului și sclavului nu este una univocă. În Sebastian, dincolo de anumite interese îndoielnice (mă despart de speculațiile legate de dorința de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui „june evreu”), Nae a găsit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase încă de la acel fatidic bacalaureat din Brăila. O slăbiciune care nu s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o mișcare totalitară a cărei natură ținea de ceea ce Hannah Arendt a numit „logodna între gloată și elite”. Și fiindcă am pomenit-o pe Hannah Arendt, mă întreb dacă nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-raționalului care explică relația acesteia cu Martin Heidegger la atâția ani după episodul de tinerețe, tot așa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodată de vraja Logosului naeionescian.
Cartea Martei Petreu este și istoria prieteniilor unei generații pierdute, rătăcite, supliciate, a pasiunilor pentru mișcări politice născute din resentiment abisal și speranțe apocaliptice. La stânga și la dreapta, s-au țesut în acei ani prietenii întemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectații mesianice, pe vise nesăbuite.
