A fost implicat în toate marile bătălii politice, morale și intelectuale între 1930 și anul sinuciderii sale, 1983. În timpul Războiului civil spaniol, pe care l-a acoperit ca jurnalist pentru un ziar britanic, a fost capturat de către trupele lui Franco și condamnat la moarte. Mare admirator al lui Dostoievski, Arthur Koestler a cunoscut devreme proximitatea morții, acea situație-limită sau Grenzsituation, cum a numit-o Karl Jaspers. Koestler a fost salvat doar de intervenția consulului britanic, un burghez liberal, unul din acele „spirite slabe” pe care totalitarii le detestă cu pasiune.
La fel ca pentru prietenul său George Orwell, tragedia spaniolă l-a învățat că stalinismul a fost într-adevăr o extrem de înșelătoare și sângeroasă tiranie. Arthur Koestler a rămas până la sfârșitul vieții sale un dușman declarat al oricăror frenezii totalitare. Odată ce s-a rupt de comunism, a fost un om liber și înzestrat cu capacitate critică. A refuzat orice cămașă de forță totalitară și a apărat libertatea împotriva fanaticilor, ticăloșilor și sceleraților. Nu este, așadar, de mirare că Albert Camus i-a fost prieten și că Sartre și Simone de Beauvoir l-au detestat. Romanul său Întuneric la amiază (tradus în franceză ca Zero și infinitul) a devenit rapid un bestseller după cel de-Al Doilea Război Mondial. Arthur Koestler și-a donat drepturile de autor unui fond menit să-i ajute pe intelectualii refugiați din țările sovietizate. Printre beneficiari s-a numărat și criticul literar și gânditorul politic român Virgil Ierunca...
Aș dori să citesc acum un text ce-mi pare cât se poate de revelator:
„Un fost tovarăș din perioada mea comunistă m-a întrebat recent și cu un zâmbet ironic ce anume ar păți membrii Partidului Comunist dacă aș avea un cuvânt de spus. I-am răspuns că i-aș condamna pe toți la un an de lectură forțată. Sentința ar începe cu un curs de limba rusă spre a le înlesni condamnaților accesul la ziare și la radioul sovietic. Ar trebui să citească Pravda, Izvestia și Komsomolskaia Pravda, o revistă social-economică și una literară, zi de zi, coloană după coloană. Apoi discursurile adunate ale conducătorilor, atât cei vii, cât și cei morți, precum și confesiunile celor decedați de dinainte să moară; apoi manualele școlare, o selecție de reviste oarecari de povestiri scurte și poezie patriotică. ...Este convingerea mea, bazată pe experiența la fața locului, că înainte de încheierea acestui an, această expunere forțată a și la realitatea sovietică ar funcționa ca o cură completă. ...Ignoranța naște iluzii, iar iluzia, atât pozitivă, cât și negativă, reprezintă un păcat mortal în politică. ...Dependentul de mit nu poate fi tratat decât printr-o terapie de șoc a faptelor. ...Lumea, sastisită de isme, cu emoțiile stoarse, nu vrea altceva decât fapte reci și curate. Torța convingerilor s-a stins; lăsați-ne să ne întoarcem la lumânările adevărului”. (Arthur Koestler, 1949, în volumul său The Trail of the Dinosaur and Other Essays, New York: The Macmillan Company, 1955, pp. 44–46).
În final, o poveste (doar parțial) imaginară: Arthur Koestler l-a cunoscut foarte bine pe jurnalistul evreu-ceh André Simone (Otto Katz). Simone–Katz a fost unul din membrii aparatului de propagandă al lui Willi Münzenberg căruia i-a aparținut și Koestler până la ruptura sa totală cu stalinismul. Münzenberg, care fusese apropiat de Lenin, s-a opus Pactului nazisto-sovietic și a murit—cel mai probabil ucis de agenții lui Koba—în exil parizian. Cumnata lui, Margarete Buber-Neumann, a supraviețuit prin chinurile Gulagului și la Ravensbrück. Romanul lui Koestler Întuneric la amiază a reprezentat o adevărată dinamită politică la sfârșitul anilor 1940. Ar fi corect să-l numim, alături de Victor Fleming, un manifest anticomunist. André Simone a fost apoi spânzurat ca trădător în urma procesului Slánský de la Praga, în care mărturisise cele mai suprarealiste acuzații. Koba urmărise foarte atent aceste chestiuni. Prin urmare, haideți să ni și-l imaginăm citind romanul lui Koestler. Fusese tradus în rusă și nu existau mai mult de trei copii (evident, ultra-secrete): una pentru el, una pentru Molotov și una pentru Beria. Și iată-l pe Koba acolo, în biroul său de la Kremlin, cu scrisoarea de adio a lui Nikolai Buharin în sertar, citind această poveste a cărui protagonist, Nikolai Salmanovici Rubașov, fusese modelat după Buharin. Să-și fi amintit el, poate, ultima întâlnire cu Buharcik și să fi simțit nevoia de a mai discuta cu al său fost apropiat prieten, pe care l-a ucis? Dar sigur, noi, bolșevicii, nu cădem în sentimentalism—probabil că și-ar fi spus. Prietenia și dragostea sunt determinate de interesele de clasă. Niciun motiv pentru regrete sau căință. Am făcut ce trebuia: țara s-a ocupat de coloana a cincea, vermina troțkistă conspira să ne distrugă statul. Așa că n-a fost vorba despre mine, muritorul Koba, ci despre imortalul Stalin. Asta-i ceea ce acest mărunt intelectual burghez Koestler—și-ar fi zis, pesemne, Stalin—nu poate înțelege. Deci de unde atâta agitație nevrotică?
