Linkuri accesibilitate

Tribunul unui imposibil antistalinism


În perioada stalinsimului dezlănțuit (1948-1953), Alexandru Jar mergea adeseori la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, unde tuna și fulgera, în discursuri interminabile, împotriva dușmanilor poporului. Îi plăcea să înfiereze. Tocmai de aceea l-a ales Dej, îndemnat de Răutu, să devină tribunul unui imposibil anti-stalinism în interiorul celui mai stalinist partid comunist european, cu excepția, poate, a celui albanez. Era de fapt o răzbunare a despotului împotriva sicofantului transformat în apostat. Pentru Dej și Răutu, era limpede că autorul Sfârșitului jalbelor nu putea deveni catalizatorul unei redutabile revolte intelectuale. Argumentele sale morale nu aveau fundamentul de credibilitate pe care își clădiseră inconoclasmul un Gyula Háy în Ungaria, ori un Leszek Kołakowski în Polonia.

Acestea fiind zise, Jar era sincer. Nu era un poltron ori un oportunist. Își jucase destinul pe cartea comunistă. Trăise dezvăluirile lui Hrușciov ca pe o traumă personală. Întreg edificiul de iluzii pe care își clădise viața i s-a părut, subit, unul năruit. Fusese sincer ca stalinist, era acum sincer ca anti-stalinist. Zeul său murise, la propriu, și acum la figurat. A luat cuvântul, Dej îl aproba verbal, îl îndemna să nu se oprească din exprimarea publică a unui lung și refulat năduf. Jar l-a crezut. După care a urmat pauza rău-prevestitoare. A apărut la tribună perfectul acrobat Răutu, a scos la iveală dedicații primite de la Jar de-a lungul anilor, ploconitoare, sicofantice, penibile. L-a acuzat de toate păcatele posibile și imposibile: impostor strecurat în literatură, egoman, megaloman, lumpen, bolnav de carierism. L-au apărat doi scriitori, ambii teribil de compromiși ei înșiși: Ion Vitner (demolatorul lui Eminescu) și Mihail Davidoglu (dramaturg submediocru, autor al penibilei piese Cetatea de foc). În rest, atac după atac, denunț după denunț, jurăminte de credință pentru tovarășul Gheorghiu-Dej și pentru unitatea de nezdruncinat a partidului amenințată de stihia mic-burgheză al cărei promotor era de-acum demonizatul Jar. Au urmat ședințele de înfierare la Uniunea Scriitorilor, articolele de fond din revistele literare, în primul rând din Gazeta Literară (vezi cartea Luminiței Marcu pe subiect).

Peste noapte, marele combatant a devenit un renegat, a încetat practic să mai existe în spațiul public. A avut noroc că n-a fost arestat. Cărțile i-au dispărut din librării și biblioteci. Fiica sa a devenit Dolores Bancic (în loc de Jar). Ea a continuat să locuiască în cartierul Primăverii, el a fost obligat să părăsească spațiul sacru al nomenclaturii și s-a mutat de pe strada Turgheniev, pe strada Aviator Zorileanu (în apropierea Mănăstirii Cașin). Apelează în mod constant la conducerea AFDA (Asociația Foștilor Deținuți Antifasciști, cunoscută și sub acronimul „FIAP”) pentru a obține mici avantaje (mărirea pensiei ori tratamente medicale în varii stațiuni). Referatul medical din 11 iulie 1957, semnat de medicul consultant principal, conferențiarul universitar Leon Caffé, recomandă trimiterea lui Jar la tratament „de altitudine medie”, fie la Bușteni, fie la Poiana Țapului, pe motiv de nevroză astenică. Diagnosticul era așadar pus de unul din membrii colectivului medical de pe lângă CC al PMR, socrul lui Ion Ianoși, pe atunci instructor la Secția Știință și Cultură, ulterior profesor de estetică la Universitatea din București. Fiica lui Leon Caffé, Janina Ianoși, a predat socialism științific la Universitatea din București și, după 1990, a publicat remarcabile traduceri, inclusiv din Jürgen Habermas, Marina Țvetaieva, Boris Pasternak ori Vladimir Soloviov și Nikolai Berdiaev.

În 1960, Alexandru Jar se adresează lui Gheorghiu-Dej cu un memoriu în care se justifică și cerșește mila partidului. Nu-și putea concepe existența în afara sectei mesiance la care aderase în anii ’30. Rezoluția de respingere a cererii de reprimire în partid vine inclement în 1961.

După moartea lui Dej, a fost reabilitat pe data de 13 decembrie 1967, când i s-a ridicat sancțiunea de partid. Referatul a fost semnat de același sinistru inchizitor Dumitru Coliu, care condusese ancheta în 1956-1957. A mai publicat câteva cărți, s-a stins din viață uitat și însingurat în noiembrie 1988. Un capitol tragic dintr-o sagă în care credințele cele mai febrile s-au intersectat cu logica de oțel a comisarilor ideologici. Tânăra generație de intelectuali români nu mai știa cine a fost Alexandu Jar. Efortul său de a zdruncina piramida puterii dictatoriale fusese ucis în fașă din cauza jocurilor de culise ale lui Dej, dar și a lașității colegilor săi (de la Ov. S. Crohmălniceanu și Maria Banuș, la Veronica Porumbacu și Paul Georgescu) care și-au justificat capitulările și compromisurile din acei ani fatidici, precum mai târziu despre Paul Goma, prin sentința „Jar nu are talent”. Ca și cum talentul era problema…

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG