Sfârșitul regimului Slobodan Miloșevici în 2000 nu a semnificat și finalul unui anumit tip de politică specifică Europei post-comuniste: anume una înrădăcinată în resentiment, rușine, mânie și ostilitate în raport cu individualismul civic și principiile dialogului și toleranței. Mai exact spus, Miloșevici (1941—2006) nu a fost pur și simplu un comunist nostalgic ori un dictator cvasi-fascist, ci mai degrabă un lider populist capabil să execute salturi mortale formidabile de la stânga la dreapta și invers, în funcție de interese de moment. Astfel, ideile și acțiunile sale pot fi cel mai precis înțelese drept expresia unui populism radical, o categorie care se sustrage dihotomiilor ideologice convenționale. Într-adevăr, merită să ne reamintim originile acestui regim și faptul că el a beneficiat de un veritabil sprijin popular în anii extrem de tulburi care au marcat agonia Iugoslaviei post-titoiste.
Dacă ne gândim la entuziasmul naționalist sârb din acea perioadă, ne dăm seama că multe puncte ale agendei lui Miloșevici vor continua să inspire comportamentul politic al succesorilor săi. În anii 1990, într-o prelegere susținută la Washington, cunoscutul filosof sârb Svetozar Stojanovici (1931-2010) nota că „Miloșevici nu este un naționalist consecvent, ci mai degrabă un oportunist radical”. Stojanovici îl cunoștea destul de bine pe fostul lider sârb pentru a ști despre cine vorbește: cândva o figură proeminentă a grupului neomarxist Praxis, Stojanovici a fost consilierul lui Dobrița Ciosici (1921—2014), o scurtă perioadă de timp președintele Iugoslaviei micșorate la începutul anilor ’90, romancier influent și unul din arhitecții renașterii naționalismului sârb în anii ’60 și ’70. Ulterior, Stojanovici a fost unul din apropiații lui Vojislav Koștunița, reținutul, chiar timidul expert în drept constituțional care l-a înfrânt pe Miloșevici în alegerile prezidențiale din anul 2000. Faptul nu a fost deloc întâmplător dacă ne gândim că acesta nu-și ascunsese niciodată pozițiile pronunțat etnocratice și adversitatea în raport cu o presupusă „sârbofobie” vestică (în special nord-americană). Pentru personaje precum Ciosici sau Koștunița, sârbii au fost întotdeauna victimizați și persecutați. Culpa lui Miloșevici a fost că și-a urmărit strict interesele personale, iar nu faptul că a transformat naționalismul exacerbat în ideologia oficială a unui regim tot mai autoritar.
Cu alte cuvinte, structura opoziției anti-Miloșevici, care includea pe mulți din foștii săi amici politici și susținători înfocați, era departe de a fi omogenă din perspectiva angajamentului în favoarea unei societăți deschise. Tot astfel cum alegerea lui Emil Constantinescu ca președinte al României în noiembrie 1996 nu a rezultat în mult așteptata revoluție electorală. În fapt, viziunea lui Koștunița a fost în multe privințe înrudită (dacă nu identică) cu etosul naționalist al majorității intelighenției sârbe și îngloba puternice accente mitologice anti-occidentale. Febra naționalistă din Kosovo și Muntenegru, spre a nu mai vorbi de Voivodina, ar fi putut oricând exacerba obsesiile legate de trădări și comploturi în rândul politicienilor sârbi. În aceste condiții, ne putem aștepta oricând, chiar și astăzi, la o reîntoarcere nu neapărat a lui Miloșevici, ci a stilului politic al acestuia. Proaspăta alegere a lui Aleksandar Vucici ca președinte al Serbiei (aprilie 2017) confirmă, cumva, înclinația politică și electorală a sârbilor pentru lideri populiști desprinși parcă din matricea mentală a fostului dictator din Balcanii de Vest.
Dar să revenim: Slobodan Miloșevici și soția sa, Mirjana Markovici, au venit la putere jucând cartea politică a unui leninism recondiționat. Ei au știut să combine în retorica lor simbolurile naționaliste cu idealul unei revolte anti-birocratice. Într-o perioadă când alte regimuri de tip bolșevic se prăbușeau în Europa de Est și Centrală, Miloșevici a reușit să simuleze o campanie de masă de luptă împotriva nomenclaturii dominante. Naționaliștilor sârbi, el le-a promis restaurarea gloriei pierdute. Marxiștilor dezamăgiți (și nu erau puțini aceștia) le-a oferit imaginea unui socialism eliberat de corsetul ultracentralismului dictatorial. Mulți au acceptat promisiunea sa că va renova și fortifica socialismul într-o Iugoslavie în care sârbii vor juca, în fine, rolul dominant „predestinat” prin istorie și demografie. Trebuie avut în vedere că Iugoslavia titoistă a fost singura țară din Est în care comuniștii au ajuns la putere fără intervenția decisivă (directă sau indirectă) a Kremlinului. Decesul comunismului a fost tocmai de aceea mai întortocheat și mai prelungit acolo decât în alte state din zonă. Talentul lui Miloșevici a fost să articuleze anxietăți și nevroze colective, făgăduind lucruri imposibile unei populații manevrate psihologic de interminabile (adeseori isterice) campanii propagandistice regizate și controlate de partidul aflat la putere.
Acesta este de fapt secretul populismului, așa cum a fost testat cândva de Juan Domingo Perón în Argentina sau de Hugo Chávez în Venezuela: confecționarea și manipularea imaginii terifiante a inamicului extern (perfid, cinic, mercantil); utilizarea mitului politic vag, deliberat cețos, drept antidot împotriva discursului rațional; cultivarea viziunilor de salvare (mântuire) colectivă printr-o comuniune mistică, o dizolvare a individului în „corpul sacru” al națiunii. Iar când a fost vorba de acest ultim element, discursul unui Koștunița nu a diferit esențial de cel al lui Slobodan Miloșevici. Ambii au citit și au admirat romanele lui Ciosici despre Serbia ca stat/națiune perpetuu marginalizat(ă), „Hristosul” Balcanilor...
