Sovietul Comisarilor Poporului al Republicii Federative Ruse emitea la 13/26 ianuarie 1918 o hotărâre care privea relațiile cu vecinul de la vest de Prut. „Oligarhia română” era criticată în preambul, de pe poziții ideologice bolșevice, pentru situația internă din România, dar mai ales pentru intrarea trupelor române în Basarabia și pentru atacarea trupelor revoluționare ruse de pe frontul românesc, inclusiv pentru arestarea și uciderea unor comisari revoluționari. Era amintită și reținerea reprezentantului român la Petrograd, Constantin Diamandy, ca formă de „protest și avertisment”, care însă ar fi rămăs fără efect. Drept urmare, guvernul bolșevic a decis ruperea relațiilor diplomatice cu România. Membrii Legației române și cei ai tuturor instituțiilor românești aflați în Rusia aveau să fie expulzați. Tezaurul României, aflat la Moscova, era declarat „intangibil pentru oligarhia română”, el urmând a fi păstrat și predat „în mâinile poporului român”. Considerat contrarevoluționar, generalul Dmitri Șcerbacev, fostul comandant al trupelor ruse de pe frontul românesc, era declarat „dușman al poporului și pus în afara legii”.
Pentru observatori, radiograma din 13/26 ianuarie 1918 a echivalat cu o declarație de război. Însă guvernul de la Petrograd nu avea atunci capacitatea de a reacționa în forță. Într-o scrisoare de la sfârșitul lunii ianuarie 1918, generalul Berthelot avea să amintească despre ruperea relațiilor diplomatice dintre Rusia sovietică și România: „Pretextele sunt neînsemnate, dar adevărul e că românii nu i-au lăsat pe acești nebuni să facă tot ceea ce le trecea prin cap. În privința amenințărilor, românii nu se tem deloc, pentru că în acest moment nu există vreo armată rusă în stare să se lupte serios”. Slăbiciunea bolșevicilor din partea de sud-vest a Rusiei/Ucrainei, dar mai ales ofensiva germană și austro-ungară în adâncimea teritoriului rus, iar ulterior războiul cu forțele albe aveau să reducă luptele dintre români și bolșevici, la începutul anului 1918, la confruntările de la Tighina/Bender și sudul Basarabiei. Afundarea Rusiei în anarhie, în război civil etc. avea să amâne o confruntare directă cu România.
Cele două părți aveau o imagine reciproc defavorabilă, fiind vorba de o tradiție doar sistată în timpul războiului de alianță. Stereotipurile abundau. Lev Troțki, deținătorul portofoliului Externelor în guvernul de la Petrograd, în iarna 1917/1918, fusese jurnalist de front – pentru un ziar din Kiev – în timpul celui de-al doilea război balcanic, calitate în care ajunsese la București. El a rămas celebru (și) prin referirile disprețuitoare la adresa României și românilor. Cu un asemenea ministru în guvernul Lenin, României nu-i trebuia alți adversari la Petrograd. Însă erau și alți bolșevici care detestau guvernul român și voiau să-l pedepsească pentru dezarmarea trupelor ruse de pe frontul din Moldova, pentru intrarea propriilor divizii în Basarabia, pentru că pur și simplu era „burghez”.
Bolșevicii au discutat la 15 ianuarie 1918 un raport al Comisiei pentru Lichidarea Contrarevoluției Române. Printre altele, s-a propus constituirea unui Colegiu Suprem pentru Afacerile Române și Basarabene, s-a vorbit despre un posibil guvern româno-basarabean. „Zdrobirea” contrarevoluției din România urma să se facă prin utilizarea unei sume de bani din tezaurul depus de România la Moscova în decembrie 1916 și august 1917, după cum a dispus chiar Lenin.
La un veac de la evenimente, cea mai importantă consecință a ruperii relațiilor diplomatice dintre Petrograd și Iași avea să fie tocmai „preluarea” tezaurului României de către guvernul bolșevic. Dincolo de retorica revoluționară, care avea rol justificativ, a fost vorba de o confiscare a tezaurului. Din motive care țin de importanță și de interesul public – cum a fost pentru mai multe generații, în special pentru cetățenii români –, voi insista în continuare pe chestiunea Tezaurului.
În toamna anului 1916, în contextul iminentei ocupări de către Puterile Centrale a Dobrogei, Olteniei și Munteniei, inclusiv a pierderii Bucureștiului, autoritățile române au luat măsuri în vederea evacuării în Moldova nu doar a armatei, armamentului, materialelor strategice și a instituțiilor esențiale pentru continuarea războiului și pentru funcționarea statului, ci și trimiterea la Iași a rezervelor de aur, depozitelor, activelor, valorilor unor bănci, dar și a unor bunuri de patrimoniu. În luna decembrie 1916, când frontul nu era încă stabilizat și exista temerea că ofensiva Centralilor aveau să ducă frontul pe Prut, s-a luat decizia transferării în Rusia a tezaurului Băncii Naționale a României și a stocurilor metalice ale altor bănci particulare. De altfel, pentru a nu exista dubii, precizez că, în pofida numelui, și Banca Națională a României era o instituție privată privilegiată, care asigura emisiunea monetară. Între autoritățile române și cele ruse au avut loc discuții, s-au semnat protocoale, rușii garantând siguranța tezaurului românesc în timpul transportului, a deținerii la Moscova și reîntoarcerea pe teritoriul țării în momentul în care autoritățile române ar fi vrut-o.
În zilele de 12-14 decembrie 1916, 1.738 de lăzi conținând tezaurul Băncii Naționale și alte valori au fost încărcate în 17 vagoane. Era vorba de trei lăzi în care se aflau lingouri de aur și de 1.735 de lăzi cu monede: mărci germane, lire englezești, coroane austriece, lire otomane, carolini românești, napoleoni, monede rusești, monede diverse. Valoarea tezaurului se ridica la 314.580.456,84 lei aur. S-a impus în timp referirea la 93,4 tone de aur, deși, după cum am văzut, lingourile reprezentau o mică parte din total, în cea mai mare parte fiind vorba de monede din metal prețios, având în vedere că lumea se afla atunci în epoca etalonului aur. Unele piese aveau și valoare numismatică. La cele amintite mai sus se adăugau două lăzi conținând bijuteriile reginei Maria, în valoarea de 7.000.000 de lei aur. Conținutul celor 1.740 de lăzi valora în total 321.580.456,84 lei aur.
Păzit de o puternică gardă formată din soldați ruși și însoțit de funcționari români, trenul cu prețioasa încărcătură pleca la 15 decembrie 1916 din gara Iași, iar prin Ungheni, Chișinău, Bender și Briansk ajungea la Moscova în ziua de 20 decembrie 1916. Transbordate în camioane, lăzile au fost duse la Kremlin și depuse în Sala Armelor, unde sigiliile au fost reverificate, cu procese verbale semnate de reprezentanții celor două părți, adică ai Băncii Naționale a României și ai Băncii de Stat din Moscova. Un inventar detaliat a ceea ce s-a expediat în Rusia cu acest prim transport s-a păstrat până astăzi. Bancherii își țineau cu rigoare evidențele.
