Linkuri accesibilitate

Bogdan CREŢU. Nichita: poetul ca şi soldatul


Nichita: poetul ca şi soldatul, Polirom, 2022

Pe 13 decembrie, se împlinesc 39 de ani de la trecerea lui Nichita Stănescu (1933-1983) la cele veşnice, răstimp în care au apărut zeci de studii monografice dedicate poetului Necuvintelor; dinspre partea de viaţă, ni-l readuce Bogdan Creţu (n. 1978), într-o biografia romanţată, Nichita: poetul ca şi soldatul, Polirom, 2022, primită cu urale de breasla literară (de unde „mitul Nichita” nu-i mai entuziasmează pe tinerii condeieri). Importantă, precizarea autorului: „Am citit tot ce se poate citi despre el. Am devenit critic literar ca să-i pot comenta poezia. (…) ţineţi în mână o carte de ficţiune atent documentată. Poate chiar un roman. Gesticulaţia, adesea replicile sunt ale lui Nichita Stănescu, aşa cum le-am găsit evocate de alţii. Montajul, scenografia însă îmi aparţin. Nichita din această carte e un personaj literar. L-am inventat pe Nichita căutând să nu-l falsific. Dar el este personajul meu. Al acestei cărţi, vreau să zic”.

Cum ar veni, un Nichita ca la carte, în trei înfăţişări – Partea I. „Există numai trupul meu înlemnit/ Ultimul, de bătrân, de piatră”; Partea a II-a. „Ea era frumoasă ca umbra unei idei” şi Partea a III-a. „Doamne, eu nu pot să mor” –, prins în răşina unor instantanee, mai luminoase sau mai întunecate, pe care prezenţa sa o preschimbă (răşina) în chihlimbar. Să nu fie cu supărare că voi trece mintenaş la Partea a II-a, aia cu frumoasele (neadormite), amintind totodată că volumul său de debut se intitula Sensul iubirii. Iată-l aşadar intrând în scenă: „Chiar, l-a povestit pentru că s-a întâmplat sau crede că s-a întâmplat pentru că l-a povestit? Nu ştie să mintă. Dar nu ştie nici să-şi controleze imaginaţia, (…) singurul instrument prin care mai are acces la propria viaţă”, ca peste doar o pagină să-şi intre în mână: „Când a înlocuit un trup cu o poveste. Poate atunci s-a născut poetul din el”, şi ceva mai jos: „Dacă Magda era un copil, a doua lui iubită, Doina, fusese de la bun început femeie. Şi încă ce femeie! Avea un drac în ea. Era o panteră: emana un fel de mosc senzual (…) Doina era însoţită de o legendă. Fusese iubita lui Labiş. Era mândră. Asta o legitima. Marele poet se culcase cu ea! (…) Femeia asta va fi a lui şi numai a lui!”. Doar că „a lui” (de unde şi titlul poemului, „A mea”), în sensul deplin al cuvântului, i-a fost dat să fie numai Gabrielei [Melinescu] – „Fusese paralizat cum o văzuse urcând scările de la Uniunea Scriitorilor (…) Era instinct. O chemare a speciei. Faţă de Gabriela [simţise] o imensă tandreţe, dar ştia că va trebui să producă multă suferinţă ca să rămână el, ca să nu se rătăcească de sine. Din vinovăţie îşi scosese poezia cea mai bună. (…) De-asta iubirea lor avea ceva tragic. Şi viaţa lui cu Gabriela avusese ceva tragic” –; ce păcat că n-a reuşit s-o păstreze alături, în ciuda faptului că „erau croiţi unul pentru celălalt”. (Un formidabil roman de dragoste, în 40 de pagini – de la p. 112 la p. 155 –, ce poate fi rezumat astfel: „Erau împreună, definitiv împreună, şi asta îi întorcea tot definitiv unul împotriva altuia”.)

Cât despre ultimul Nichita, cel muribund din Partea a III-a, iată-l în această pată de sânge care vorbeşte (de unde şi titlul cărţii): „Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a-şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui”.

Nici cenotaf, nici Exegi monumentum, romanul biografic semnat de ieşeanul Bogdan Creţu ni-l readuce – viu! – pe Nichita.

XS
SM
MD
LG