Brigada Thaelmann și mirajul spaniol

Pe 17 iulie 1936, atunci când insurgenții fluturau steagul revoltei împotriva guvernului republican al Spaniei, restul lumii a decis să-și aleagă tabăra preferată și să aștepte. Franco a primit un ajutor militar consistent din partea lui Hitler și Mussolini, iar Republica, din partea Uniunii Sovietice. Oficial însă, conflictul spaniol era privit ca un război civil, o atitudine creionată de acordul de neintervenție semnat de guvernele interesate.

Dincolo de aparențe, 40.000 de persoane au ales să ignore „politica oficială” și și-au croit drum către Spania pentru apărarea unei Republici asediate. Acești voluntari internaționali, mai ales francezi, germani, italieni și americani (despre voluntarii români s-au scris în ultimii ani câteva texte remarcabile și chiar teze de doctorat), au alcătuit prima armată de acest fel în istoria modernă a umanității (Brigăzile Internaționale).

Din acest pestriț contingent, aproximativ 5.000 erau germani exilați, refugiați ori dezertori, comuniști, aventurieri și idealiști de toate nuanțele politice, care au luptat în brigăzi ca membri ai unităților Thaelmann și Edgar André. Ei au opus prima rezistență armată trupelor lui Hitler. Partidul Comunist German, ilegal în Germania, a fost extrem de activ în favoarea cauzei loialiste și în recrutarea voluntarilor pentru Brigăzile Internaționale. Pe 7 august 1936, comitetul său central emitea un manifest transmis în toate țările cu emigrație germană, cerând tuturor germanilor antifasciști din străinătate care aveau pregătire militară să se pună la dispoziția Frontului Popular spaniol.

De-a lungul conflictului din Spania, aceste organizații „ilegale” au continuat să promoveze cauza republicană, nu doar în alte țări, ci și printre muncitorii sectorului industrial german. Brigada Thaelmann fusese botezată astfel după unul din liderii comuniști ai Germaniei, arestat de Gestapo în 1933 și ținut în regim celular vreme de unsprezece ani, apoi executat din ordinul lui Hitler în 1944. Există puține argumente în favoarea repetatelor acuzații ale lui Franco la adresa „mercenarilor străini” din Brigăzile Internaționale. În realitate, chestiunea remunerației apare rareori în memoriile și mărturiile participanților, ceea ce sugerează că cei mai mulți dintre voluntari erau motivați de spiritul de aventură, de convingeri politice și mai puțin de interese pecuniare.

Înclinațiile politice ale voluntarilor variau și ele de la un republicanism moderat, la socialism, anarhism și marxism dur, de cel puțin câteva feluri. Mulți erau pur și simplu idealiști fără partid. Alții erau refugiați antifasciști care părăsiseră Germania cu amintiri chinuitoare despre încarcerări și persecuții, dornici să demonstreze prin fapte o condamnare fără echivoc la adresa național-socialismului. Franz Borkenau, un abil observator aflat și el în toamna anului 1936 la Madrid, Barcelona și Valencia, ulterior arestat și torturat de poliția spaniolă (ianuarie 1937), scria că „germanii trebuie să spele rușinea retragerii lor fără împotrivire din calea forțelor lui Hitler” (The Spanish Cockpit).

Mânate de această determinare de a opri în Spania ceea ce nu reușiseră să împiedice acasă, brigăzile Thaelmann și Edgar André și-au câștigat rapid reputația de cele mai antrenate și brave unități ale Brigăzilor Internaționale. Moartea comisarului politic Hans Beimler în decembrie 1936 a avut însă un dublu efect. Pe de-o parte, ea i-a șocat pe voluntarii brigăzii Thaelmann, mai ales pe primii membri ai „centuriei” alături de care luptase. Pe de alta, a generat un vid de putere în cadrul structurii comisariatului politic și o mare incertitudine cu privire la posibilul succesor. Trupul neînsuflețit al lui Beimler a ajuns la Kremlin, iar „martiriul” său pentru „cauza umanității” a luat de atunci încolo proporții legendare. În Pentru cine bat clopotele, Ernest Hemingway povestește întâlnirea dintre personajul său central, Robert Jordan, un voluntar american ce trebuia să arunce în aer un pod lângă Segovia, și un anume revoluționar german pe nume Hans, inspirat din traiectoria biografică a lui Beimler. În Spania, adevăratul „erou” avea să fie înlocuit la conducerea unităților de voluntari germani de către un alt comunist, pe nume Franz Dahlem (viitor înalt oficial al Partidului Unității Socialiste în RDG, după 1945).

Pe parcursul războiului civil, pregătirea politică a acestor voluntari a devenit din ce în ce mai intensă. „Linia corectă” fusese formulată pentru a corespunde persecuțiilor crescânde împotriva „elementelor anti-staliniste” din spectrul politic republican, mai ales POUM (Partidul Muncitoresc al Unificării Marxiste). Potrivit aceluiași Franz Dahlem, purtător de cuvânt al voluntarilor germani, pentru a evita conflictele și demoralizarea în rândurile interbrigadiștilor, frazeologia demagogică a troțkiștilor trebuia contracarată prin abordarea directă a chestiunii conținutului luptei lor. În acest sens, acțiunile „disruptive” ale POUM trebuiau expuse și respinse.

Așa s-a ajuns la o teribilă vânătoare de „spioni” și „troțkiști” în interiorul brigăzilor, iar violența a crescut exponențial și în paralel cu epurările la care se deda Stalin în Rusia aceleiași perioade. Trebuie spus că încă din decembrie 1936, Pravda începuse să cheme la anihilarea tuturor acelor elemente din Spania care se opuneau politicilor guvernului loialist (iar epurarea urma să se desfășoare cu aceeași energie cu care avea loc în URSS). Potrivit lui Borkenau, „Brigada Internațională avea reputația de a fi iute în a împușca oamenii [suspectați]”.

În cea mai mare parte însă, epurările din cadrul brigăzilor erau inițiate de către comisari în temeiul „lipsei de loialitate militară” și mai puțin din rațiuni „deviaționiste” și pur politice. Misiunea acestora din urmă revenea agenților GPU în Spania, așa încât, mai ales în cazul voluntarilor străini, apartenența la partidul comunist devenise din ce în ce mai mult un lucru dezirabil.

Alături de agenții sovietici care operau în spatele liniilor republicane, a mai existat și o divizie germană a poliției secrete organizată chiar de Walter Ulbricht, care conducea el însuși, din Albacete, investigațiile împotriva „troțkiștilor” germani, elvețieni și austrieci. Acționând în acest fel, Ulbricht a supervizat majoritatea denunțurilor la adresa celor suspectați și s-a ocupat personal de „rechemarea” multor comuniști germani la Moscova. A devenit destul de repede evident că nici măcar agenții GPU nu mai erau feriți de arestări și execuții. Stalin începuse să recheme astfel de membri unul câte unul și prea puțini au mai reapărut, pe undeva, în viață. Probabil că „Plăieșul de la Kremlin” se temea de formarea unui „partid în partid”, alcătuit din veterani ai „luptei comune” care s-ar putea cândva coaliza și i se opune. Sau poate că îi suspecta pentru simplul fapt că fuseseră „contaminați” prin contactul cu Occidentul. Această situație, în care vânătorii au devenit cei vânați, a fost devoalată, printre alții, și de către Alexander Orlov, șeful GPU în Spania înainte de defectarea în Statele Unite, în august 1938...