Voluntari din Sankt Petersburg se întâlnesc zilnic cu refugiați ucraineni care pleacă din teritoriile ocupate de Rusia, inundate în urma ruperii barajului de la Kahovka, de pe râul Nipru, din regiunea Herson. Sinistrații călătoresc cu trenul tocmai de la Evpatoria, din Crimeea anexată, până la Sankt Petersburg – o distanță de peste 2500 de kilometri. De regulă, majoritatea refugiaților ucraineni își continuă călătoria mai departe, în țări din UE. Dar cel puțin o zi acești oameni o petrec în Sankt Petersburg. Proiectul Sever.Realii a aflat poveștile unor sinistrați ucraineni ale căror case au fost distruse.
Trenul Evpatoria - Sankt Petersburg sosește în fiecare zi la Gara Moskovski, la ora 13:01. Pe peron coboară turiști arși de soare, militari ruși care s-au întors de la război din Ucraina și refugiați ucraineni. Aceștia din urmă sunt întâmpinați de voluntari locali.
„Pe refugiați îi întâmpină mai multe persoane. Dacă aceștia rămân cel puțin o zi sau până a doua zi dimineața, este necesar ca cineva să-i adăpostească, spune voluntara Marina, care i-a rugat pe jurnaliști să-i schimbe numele, din motive de securitate. Nu este întotdeauna aceeași persoană care îi întâlnește pe oameni și cea care îi găzduiește. De exemplu, refugiații trebuie să fie întâmpinați, hrăniți, apoi să li se cumpere lucrurile necesare – dacă au nevoie de telefon sau geantă -, pentru că unii ajung cu numai câteva pungi de plastic, cu câteva lucruri pe care au reușit să le salveze de potop. Apoi trebuie să-i duci acolo unde vor înnopta. Se întâmplă uneori să vii în fugă mare la gară ca să le aduci încălțăminte, pentru că acești oameni nici măcar nu au cu ce să se încalțe - doar niște șlapi de cauciuc”, spune voluntara.
Așa s-a întâmplat cu o familie care a scăpat de inundații, urcând pe acoperiș, într-un sat de lângă Oleșki.
Toți trei purtau șlapi de cauciuc murdari de nămol, mâinile și fețele lor erau arse de soare...
„I-am văzut în timp ce veneau pe jos de la gară - era un cuplu în vârstă și fiul lor de circa 35 de ani, își amintește Marina. Ajunseseră deja cu o valiză nouă, pantofi, umbrele, și urmau să plece în Polonia. Toți trei purtau șlapi de cauciuc murdari de nămol, mâinile și fețele lor erau arse de soare, iar capul familiei mi-a arătat în ce se transformase pașaportul său, care a căzut în apa noroioasă și pe care fiul său a reușit cu greu să-l pescuiască. Fotografia s-a dezlipit, iar pașaportul s-a zbârcit, după ce s-a uscat. Am aflat mai târziu că, din cauza pașaportului, grănicerii ruși nu l-au lăsat să treacă, deși soția și fiul au reușit. Bărbatul a fost nevoit să revină la Sankt Petersburg. A doua zi, însă, l-au lăsat totuși să treacă și el s-a alăturat soției și fiului său, la Narva, în Estonia, de unde au plecat mai departe spre Polonia, unde locuiesc fiica lor cea mare și nepoatele, care au reușit să plece anul trecut cu ajutorul voluntarilor”, mai spune Marina.
Există o mulțime de persoane în vârstă și chiar foarte în vârstă printre cei care au plecat din zona inundațiilor de la Kahovka, afirmă voluntarii. Toți sunt cu pașapoarte ucrainene și nimeni nu a dorit de bună voie să plece din localitățile lor, sau să-și lepede casa și gospodăria. Mulți refugiați din teritoriile ocupate de Rusia au spus sincer că așteptau doar să se termine războiul, așteptau „eliberarea”. Iar acum, spre sfârșitul vieții, s-au pomenit rupți de țara lor pentru totdeauna, fără cale de întoarcere, călătorind spre țări în care nu au mai fost niciodată. Cel mai adesea, ei merg la copiii lor, care încă la începutul ocupației rusești au încercat să-i convingă să plece, dar fără succes. Bătrânii coboară pe platformă sprijinindu-se în baston, cu ochelari bandajați cu elastic, cu sacoșe din rafie, complet dezorientați. Voluntarii aduc pentru unii dintre ei scaune cu rotile, iar pentru alții, uneori, este nevoie chiar de targă.
Toate bunurile lui Taras s-au înecat împreună cu casa sa, cu viața sa și cu mormântul soției...
„Îmi amintesc de bunicul Taras, născut în 1940, care a stat pe acoperișul casei sale din Oleșki timp de câteva zile”, spune Marina. Bătrânul a fost luat de pe acoperiș de vecini cu o barcă și a ajuns la Sankt Petersburg cu ajutorul voluntarilor. Purta caloși tăiați, având căptușeala de pâslă plină de noroi. Pantalonii și cămașa i le-au dat voluntarii. Toate bunurile lui Taras s-au înecat împreună cu casa sa, împreună cu viața sa și cu mormântul soției sale. L-am condus de braț de la mașină până la cabinetul ortopedic ca să-i cumpăr încălțăminte pentru picioarele sale deformate de artrită. În salon, bătrânul se plângea cu voce tare că războiul a distrus viața liniștită a oamenilor, că era văduv de zece ani și că nu s-a gândit vreodată că a sa casă se va scufunda. „Cine, de ce a avut nevoie (de război)?”, se tânguia Taras, în timp ce-i căutam pantofi.
Tălpile lui Taras erau răsucite, îi lipsea un deget, mergea cu greu. El, un copil al Războiului al Doilea Mondial, un supraviețuitor al acelei ocupații, a muncit din greu toată viața sa. A fost șofer de ambulanță, tractorist, șef de magazin și profesor de muncă la școală. A crescut un fiu, care l-a chemat în Polonia cu mult timp în urmă. Dar bătrânul a vrut să moară acasă.
Mâl și ruină: ucrainenii se luptă cu urmările ruperii barajului Kahovka
Marina spune că, în cele din urmă, a reușit să găsească încălțăminte ortopedică de vară pentru Taras, însă misiunea sa nu s-a încheiat aici.
„Am mers apoi la un oculist pentru a curăța măcar lentilele ochelarilor. Vederea lui Taras este de minus 12. Visam la un miracol, să găsim lentile potrivite ca să-i facem lui Taras ochelari noi. Din păcate, nu am găsit. Confecționarea unor asemenea lentile ar fi durat câteva zile, iar Taras și alte două refugiate ucrainene în vârstă, din zonele inundate, au plecat a doua zi cu mașina unui voluntar spre graniță. Așa că am curățat doar lentilele, am cumpărat o husă și un spray pentru ochelari. De asemenea, am reușit să cumpărăm o valiză și genți cu rotile pentru doamne. Toată echipa aceasta de bătrâni a părăsit deja Rusia, s-au dus la rudele lor.”
Marina a întâlnit, de asemenea, o familie din orășelul Tavriisk, care sosise cu același tren - mama Irina și doi copii de 16 și 15 ani, Svetlana și Oleg (numele au fost schimbate din motive de securitate, deoarece rudele lor au rămas în teritoriul ocupat – n.r.). Orașul nu a fost inundat, întrucât se află în aval de barajul Kahovka, dar familia a decis să plece oricum.
„De când a început ocupația, în urmă cu aproape un an și jumătate, copiii mei nu au mai putut să învețe. Școala s-a închis, iar studiile online nu sunt posibile în lipsa internetului, spune Irina. Ne era frică să ieșim din casă, toată viața noastră s-a oprit. Nu existau locuri de muncă normale, spitalul s-a închis încă la începutul ocupației. Rușii au pus o condiție - să obținem pașapoarte rusești. Oleg avea deja 15 ani, trebuia să obținem un pașaport, dar nu am vrut să devenim cetățeni ruși. Oleg mi-a spus, în timp ce stăteam la trecerea de pietoni de la gara Moskovski, că nu a mai văzut atâția oameni în doar câteva minute, după ce coborâse din tren, câți a reușit să vadă într-un an și jumătate - pentru că aproape nu ieșea din casă.”
Cât de mult am visat să văd Sankt Petersburgul, dar nu în aceste circumstanțe...
Svetlana spune că îi plac cărțile și filmele bune și că a fost foarte fericită când a ajuns la librăria „Podpisnîe izdania” („Ediții cu abonament”, una din cele mai vechi librării din Sankt Petersburg – n.r.) de pe bulevardul Liteinîi – familia ne-a rugat să-i arătăm orașul, căci mai avea două zile până la plecare. Și nu este singura – familii din orașele distruse Mariupol sau Bahmut, din regiunea inundată Herson, îi roagă adesea pe voluntari să le arate Sankt Petersburgul, chiar dacă au doar câteva ore la dispoziție înainte de un somn scurt și o călătorie lungă până la graniță.
„Și, iată, mergi cu mașina sau te plimbi cu ei prin Grădina de Vară, sau ești într-o cafenea, și nu-ți iese din cap gândul că totul ar fi putut să fie altfel dacă nu era atacul Rusiei asupra Ucrainei. Pur și simplu, ei ar fi venit la noi, iar noi - la ei. Anul trecut, un bărbat din Rubijne, care acum se află într-o tabără de refugiați din Germania, în timp ce fotografia catedrala Sf. Isaachie, mi-a spus: „Cât de mult am visat să văd Sankt Petersburgul, dar nu în aceste circumstanțe...”, își amintește Marina.
- Nu ne vom mai revedea? - În această viață - puțin probabil...
Irina și copiii săi au petrecut două zile toride la Sankt Petersburg, plimbându-se prin Grădina de Vară, de-a lungul râurilor și canalelor, vizitând muzee. Apoi, un voluntar cu mașina i-a dus spre Ivangorod, până la frontieră.
„Când ne-am luat rămas bun, în ajunul plecării, eram pe bulevardul Vladimirski, și ne-am îmbrățișat. Irina a întrebat: „Nu ne vom mai revedea?”. I-am răspuns: „În această viață - puțin probabil”. Nu este prima dată când răspund la această întrebare, dându-mi seama că nu-i voi mai vedea niciodată pe toți acești oameni. Doar ne vom scrie unii altora pe rețelele de socializare, din ce în ce mai rar, iar ei ne vor trimite poze din celelalte vieți ale lor...”.
Apoi a fost Andrei, în vârstă de 28 de ani, dintr-un sat de lângă Oleșki. Acesta a sosit fără lucrurile sale, nu a existat niciun contact cu el, voluntara a primit doar numărul vagonului și o fotografie. Marina l-a recunoscut și l-a dus să-i cumpere un telefon și o geantă. L-a hrănit într-o cafenea, apoi l-a dus la „Gumsklad” (un depozit de lucruri donate – n.r.) pentru a-i alege haine. Toate lucrurile lui Andrei s-au înecat. Nu aveam prea mult timp, trebuia să prindem un autobuz de transfer spre Ivangorod. Andrei a plecat singur până la graniță. Soția și cei trei copii ai săi îl așteptau în Polonia, fiul cel mic se născuse cu o lună în urmă. Nu-și mai văzuse familia de nouă luni.
„A început ocupația, au venit rușii, dar tot timpul erau bombardamente, a spus Andrei. Era groaznic. Am împrumutat bani ca să-mi duc familia până la granița cu Rusia, iar acolo ne-au ajutat voluntarii. Eu am rămas, pentru că îmi era frică să plec - până în 2017, am fost în armata ucraineană, mai întâi ca recrut, apoi cu contract, era periculos dacă aflau (rușii). Am lucrat pe câmp, am ajutat-o pe mama mea care are trei copii - eu sunt cel mai mic. Mama ne-a crescut singură pe mine și pe frații mei – tata a fost lipsit de drepturile părintești pentru că bea și ne bătea. Mama avea 15 ani când l-a născut pe fratele meu mai mare - nu a făcut școală și toată viața a trebuit să supraviețuiască din venituri ocazionale. Mi-am dorit o soartă diferită pentru familia mea. Dar nu am mai absolvit școala profesională, unde am învățat de tractorist - soția mea a rămas însărcinată și a trebuit să muncesc, apoi a fost armata – mi-am dorit mereu să-mi pot întreține singur familia.”
Șuvoiul era atât de puternic încât mașina a deraiat și aproape că s-a răsturnat. A fost groaznic...
Explozia barajului de la Kahovka l-a surprins pe Andrei în drum. „Apa ne-a ajuns din urmă când veneam de la câmp. Șuvoiul era atât de puternic încât mașina a deraiat și aproape că s-a răsturnat. Apa venea foarte repede, a fost groaznic, își amintește Andrei. Le-am cerut vecinilor o barcă cu vâsle și timp de trei zile, împreună cu un prieten, am reușit să evacuăm bătrâni, femei și animale de pe acoperișuri. Odată, am pescuit chiar și niște pui de găină, care pluteau pe o scândură. Cu o altă barcă, un preot local a salvat și el oameni și toate animalele pe care le-a putut salva. Iar când apa a început să se retragă, polițiștii ruși m-au rugat să fiu martor pentru a identifica și înregistra cadavrele. Îmi amintesc că atunci când au răsturnat cadavrul unui bărbat, fața sa era toată neagră, iar viermii se instalaseră deja în părul său și în spatele curelei de la pantaloni și se mișcau acolo. Erau mulți oameni înecați și animale... Și, în general, în satul nostru, înainte de inundație, toată lumea era împărțită. Unele bătrâne se încăierau pentru ajutoare umanitare și voiau pașapoarte rusești, în timp ce tinerii erau cu toții împotriva Rusiei, dar erau și femei în vârstă care nu acceptau ajutoare rusești.”
Andrei a plecat deja din Rusia, iar Marina își amintește mereu cum acesta spunea: „Când au venit rușii - rușii căutau, rușii împușcau...”. Andrei însuși are un nume de familie rusesc, dar este ucrainean.
„Acest „val de la Kahovka” este aproape în întregime așa - cu simțul acut la țării, fără acel „totul este mult mai complicat” pe care l-am auzit chiar și de la unii refugiați din Mariupol, care au rămas fără case, fără cei apropiați. Acești oameni, care călătoresc acum, în tranzit, din teritoriile inundate din regiunea Herson, care au trăit mai mult de un an în ocupație, au o înțelegere foarte clară a faptului cine pe cine a atacat în această poveste”, mai spune Marina.
Mâine, ea va merge din nou să întâmpine trenul.
„Este o rutină, nimic eroic – să întâlnești, să hrănești, să cumperi - dacă este necesar - un telefon, să cumperi sau să iei de la depozit lucrurile necesare, să pregătești o persoană pentru călătorie. Și apoi să auzi: „Ne vom mai vedea vreodată?”. Și să răspunzi: „Probabil că nu. Nu în această viață”.
Articolul integral a fost publicat pe pagina proiectului „Sever.Realii”.
