Este vorba de plângerea Spaniei împotriva Comisiei Europene (Case T-370-19 Kingdom of Spain v. European Commission). Spania e una din cele cinci țări ale UE (alături de Slovacia, Grecia, Cipru și România) care nu recunosc independența Kosovo. Or, în 2019, Comisia Europeană a decis să permită guvernului din Kosovo să participe la activitățile așa-numitului BEREC (Body of European Regulators for Electronic Communications).
Comisia tratează astfel Kosovo ca pe o „terță țară” (third country, conform Articolului 35(2) al regulamentului 2018/1971). Madridul argumenta însă că „terță țară” echivalează cu „stat terț” și că asta este inacceptabil, Spania nerecunoscând Kosovo. Curtea Europeană a decis însă că acesta nu este cazul, întrucât „comunitatea internațională nu e compusă doar din state”.
Sigur, Curtea Europeană are în vedere entități precum Autoritatea Palestiniană sau Taiwanul cu care UE tratează considerându-le „țări”, însă nu „state”. Spania își baza în schimb argumentația pe diferența foarte netă, în limba și cultura sa, dintre „pais” și „estado”. Diferența este și mai pronunțată în cazul unei culturi juridice și politice cum e Franța, care nu doar că distinge net între „pays” și „État”, dar „État” este unul din puținele cuvinte care în franceză se scriu obligatoriu cu majusculă.
Decizia Curții este interesantă prin implicațiile sale semantice și culturale. Cum poate o entitate să fie o țară fără a fi un stat? Și ce este de fapt un „stat” (estado, État)?
Care sunt atributele unui „stat”?
Într-atât de mecanic sunt manipulaţi oamenii peste tot, încât un steag şi un imn au fost întotdeauna primele lucruri la care s-au gândit fondatorii de state noi.
Aici ne apropiem de interogația clasică: „Ce este o limbă?” Răspunsul unui lingvist (Max Weinreich, care a rămas in istorie doar pentru asta) este că o limbă nu-i altceva decât „un dialect cu armată și steag național”... subînțelegând că orice dialect ar fi putut avea șansa de a deveni limbă oficială dacă ar avea armată și drapel.
La fel, un stat se defineşte în mod convențional prin atributele suveranității, iar tradiţional acestea au inclus un drapel şi un imn. Cel puţin asta a făcut Cecenia, de pildă, atunci când a încercat să-şi declare suveranitatea acum aproape trei decenii. Prima iniţiativă a primului guvern cecen de atunci a fost aceea de a inventa un steag, iar ulterior imnul de stat i-a fost comandat unui compozitor britanic.
Dar ce versuri mobilizatoare să găsești pentru un imn nou? Kosovo, cel mai fraged „stat” din Europa, a decis să rezolve problema conținutului versurilor imnului naţional adoptând un imn… fără versuri. „Europa” se numeşte această melodie tărăgănată şi plicticoasă ca orice imn naţional.
Steagul noii țări Kosovo reprezintă de asemenea culoarea steagului Uniunii Europene, ca şi cum legislatorii kosovari ar fi decis să practice un soi de magie simpatică pentru a-şi face statul să fie acceptat.
Dar un steag şi un imn nu duc nicăieri dacă ţara nu e recunoscută de nimeni… sau de un grup suficient de alte ţări importante. Astfel, Nicaragua a recunoscut independenţa Osetiei de Sud… asta nu face însă din Osetia un stat autentic. Invers, Kosovo, am spus, nu e recunoscut de cinci state europene, printre care Spania, România şi Grecia, însă a fost recunoscut de Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania.
Moneda, de asemenea, nu e un criteriu. Kosovo folosește euro, deși nu are dreptul să bată monedă. O țară ca Luxembourgul nu a avut niciodată monedă proprie. Înainte de euro folosea francul belgian..
Foarte instructiv este cazul combinat al Chinei şi Taiwanului: după al Doilea Război Mondial, mai precis după ruptura dintre China comunistă şi insula chineză Taiwan, majoritatea ţărilor planetei au recunoscut diplomatic Taiwanul pro-occidental. Aceasta insulă a reprezentat iniţial China eternă la Naţiunile Unite. Dar, după moartea lui Mao, când Statele Unite au recunoscut China comunistă, majoritatea ţărilor planetei şi-au schimbat politica, recunoscând Pekinul. Dat fiind că ambele părţi – şi Pekinul, şi Taiwanul – menţin ficţiunea unei Chine unice, din care cealaltă parte e guvernată nelegitim, ţările planetei au trebuit să se hotărască pe cine recunosc din cele două, ceea ce a dus la relativa izolare actuală a Taiwanului.
Câte țări (state) sunt pe planetă?
Într-atât de complicată e definiţia unui stat, încât nici nu e limpede câte ţări sau câte state sunt pe glob...
Într-atât de complicată e definiţia unui stat, încât nici nu e limpede câte ţări sau câte state sunt pe glob. Palestina (anterior: Autoritatea Palestiniană), de pildă, sau Vaticanul, pot doar cu mare greutate fi privite ca fiind state în adevăratul sens al cuvântului. Unii au propus să fie luat în considerare criteriul existenţei unui prefix telefonic propriu. Propunere care trebuie lepădată de îndată, dacă ne gândim că Statele Unite şi Canada au acelaşi prefix telefonic: 001 !… Aşa încât la întrebarea: ce face ca un stat să fie recunoscut ca stat există de fapt un singur răspuns: privirea celorlalţi.
Deturnarea simbolurilor - un gest de putere
Cea mai mare şi mai cunoscută deturnare de simboluri rămâne cea a svasticii de către Hitler și ocultiștii naziști din jurul său. Svastica era - și a rămas - un simbol arhaic pozitiv, un semn al vieții și al universului, folosit ornamental practic în toată lumea veche, din Grecia antică până în India. Numele însuși vine din sanscrită și înseamnă „binefăcătoarea”. În Europa occidentală, însă, în sec. 19-20, o serie de ocultiști europeni, obsedați de kabală și magie neagră, au deturnat simbolul, căruia, întorcându-l, i-au dat o conotație negativă. Astfel, Hitler și-a ales ca însemn pentru mișcarea sa nazistă svastica întoarsă, cea care se învârte în sens invers acelor de ceasornic, suficient pentru a arăta că nu e vorba de svastica tradițională.
Însemne și simboluri au fost însă deturnate în permanență de-a lungul istoriei. Imperiile care se succedau preluau simboluri de la cele precedente. Creștinismul și-a însușit astfel mare parte a aparatului simbolic imperial roman, apoi bizantin.
Cele 12 stele de aur pe fond albastru nu reprezintă vreun număr de țări, ci numărul apostolilor din coroana Fecioarei...
Tot așa, lucru mai puțin cunoscut, Comunitatea Europeană (astăzi: Uniunea Europeană), fondată, după al Doilea Război Mondial, de conservatori catolici care aveau să fie și primul partid transnațional, acel Partid Popular European (PPE) a ales ca emblemă a Europei coroana de stele a Fecioarei Maria din imageria picturii renascentiste: cele 12 stele de aur pe fond albastru nu reprezintă vreun număr de țări (căci inițial au fost doar 6), ci numărul apostolilor din coroana Fecioarei. Nu altfel însă a făcut Turcia laică a lui Atatürk, păstrând în drapel semiluna musulmană a sultanilor… Sau să luăm stema Austriei moderne, în care vulturul imperial ține în gheare… secera și ciocanul.
