Recitesc, la început pe sărite, căutând o anume informaţie, iar după primele vreo douăzeci de pagini, capitol cu capitol, Speranţă abandonată de Nadejda Mandelştam, Polirom, 2020 (am prezentat volumul la Cartea la pachet, pe 30 mai curent), iar la un moment dat (vezi: La drum – e vorba de anul 1922, aşadar acum un secol!) dau de această secvenţă ce se citeşte astăzi, în cea de-a şasea lună a invaziei Rusiei lui Putin în Ucraina, cu totul alţi ochi:
* * * * * * * *
„Ucraina căuta să se desprindă de limba rusă cu forţe îndoite, căci, fiind înrudită, era înţeleasă de toţi, ca şi ucraineana. Mai târziu am găsit un criteriu precis după care am învăţat să deosebesc ucrainenii de ruşi. Întrebam: «Care-i capitala voastră: Kiev sau Moscova?...» Pretutindeni, pe întreg teritoriul uriaş al ţării răsună ecouri ale rusei meridionale şi ale ucrainenei, dar numai ucrainenii adevăraţi, cu un accent inimitabil şi o nuanţă de şiretenie în expresie, spun că Kievul este capitala lor. Acolo unde Mandelştam sesiza un ecou al limbii ruse vechi, ei nu vedeau decât limba lor maternă, care se deosebea de rusă. Pentru mine a fost întotdeauna o enigmă de ce acest popor voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original şi unit nu şi-a creat un stat al lui, în vreme ce bunul popor rus, răspândit pe spaţii uriaşe, în felul lui antisocial, a elaborat forme de stat incredibile şi eficiente, care în esenţă au rămas aceleaşi – de la Rusia Moscovită până în zilele noastre. (Esenţa constă în ruptura completă dintre cârmuitori şi popor, când unii fac ce le trece prin cap, iar ceilalţi îndură şi cârtesc uşor.)
Acest lucru nu poate fi explicat doar prin poziţia geografică a Ucrainei: între Polonia şi Rusia. M-am obişnuit să-l cred pe Kliucevski care spune că înfrângerea de către tătari a Rusiei Kievene care se dezvolta ca un măreţ stat european, având în frunte pe Vladimir Monomahul şi Iaroslav cel Înţelept, cu catedrala Sfânta Sofia din Kiev şi cu oraşul superb de pe malul înalt al Niprului, a fost cel mai amar punct de cotitură din istoria Rusiei.
Mandelştam nu se gândea la aceasta. El pur şi simplu iubea oraşul pestriţ şi plin de viaţă de pe Nipru, îl respecta pe Kliucevski, citea Învăţăturile [lui Vladimir II Monomahul] şi Dreptatea rusă [codice alcătuit sub domnia lui Iaroslav cel Înţelept (978? – 1054)], dar n-a recitit niciodată Poltava [poemul lui A.S. Puşkin]. Fără el, gândurile mele n-au ajuns la un sfârşit logic şi am rămas cu mirarea mea. Sunt totuşi bucuroasă că nu Kievul, ci Moscova este capitala mea: căci limba mea maternă este rusa. Şi dacă vreodată, evreii vor fi masacraţi şi aici, şi acolo, prefer ca acest lucru să mi se întâmple la Moscova. În mulţimea moscoviţilor se va găsi negreşit o femeie miloasă care va încerca să-i oprească pe pogromişti cu o înjurătură blândă, obişnuită: de femeia asta să nu vă atingeţi, mama voastră de nemernici, fii de căţea, aşa şi pe dincolo… E mai plăcut să mori auzind o înjurătură rusească.”
* * * * * * * *
N-am să mă hazardez încercând să-mi închipui cum ar reacţiona astăzi kieveana Nadejda Mandelştam (1899 – 1980) la bombardarea oraşului său natal; ar fi meritat însă să vadă cu ochii ei cum ucrainenii – „acest popor voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original şi unit” – şi-au creat în cele din urmă un stat al lui şi acum şi-l apără cu preţul vieţii.