O carte-carantină, de la apariţia căreia se împlinesc 40 (quarante) de ani, este Numele trandafirului de Umberto ECO (1932 – 2016; îi scriu astfel numele, deoarece se crede că acesta ar fi un acronim pentru Ex Caelis Oblatus – din latină: un cadou din cer –, pe care un funcţionar de stat i l-ar fi atribuit bunicului său, născut orfan), venită din partea unui autor de-o monstruoasă erudiţie ce se ilustraseră, până la acea oră, prin studii docte de semiotică (Opera aperta, 1962 – punct de plecare pentru o listă impresionantă de lucrări), şi care, odată lansat ca romancier, va da cel puţin încă două capodopere – Pendulul lui Foucault, 1988, şi, deja la o vârstă înaintată, în 2010, Cimitirul din Praga –, asta pe lângă alte romane onorabile: Insula din ziua de ieri, 1994; Baudolino, 2000; Misterioasa flacără a reginei Loana, 2004, la care s-ar fi cuvenit adăugate şi istoriile sale, della Bellezza şi della Bruttezza de pildă.
De ce totuşi carte-carantină?
Sigur, nu de-aceea că tocmai şi-a sărbătorit cei 40 de ani (nici nu se cuvine să-i amintim vârsta unei doamne), dar ce altă carte din anii 80 ai secolului XX a captivat lumea în aşa măsură încât, pe durata lecturii, cititorii acesteia să se simtă ca într-un fel de carantină? şi oare universul romanului nu-i şi el unul închis?! – până şi biblioteca mănăstirii e sub cheie, teribilă metaforă a unei gândiri „încuiate”. Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi de-ajuns, şi istoria – suntem la aproape un deceniu până la căderea „Cortinei de Fier” – şi-a spus cuvântul, liber în Europa Occidentală, „cu botniţă” în ex-URSS (a se vedea, în acest sens, tableta lui Eugen Lungu, „Eco şi tancurile”, din volumul Artă şi critică, Prut, 2019, în care distinsul eseist aminteşte povestea traducerii & publicării în limba rusă, abia în 1988, a romanului care, chiar în prefaţă, conţinea fraza: „…pe când mă aflam la Praga, în aşteptarea unei persoane dragi. Şase zile mai târziu, după ce trupele sovietice au ocupat nefericitul oraş…”; iat-o, în original: „le truppe sovietiche invadevano la sventurata città”). Iar ca să nu mai scapi de carte, iat-o „transplantată” şi în lumea musulmană, prin pana turcului în-Nobel-at în 2006, Ohran Pamuk, al cărui roman Mă numesc Roşu pare a fi un soi de remake după Numele trandafirului. (Şi n-am suflat o vorbă despre ecranizarea cărţii, în 1986, cu un Sean Connery de zile mari!)
Cum se explică această captatio benevolentiae (un fel de carantină de bună-voie, n’est-ce pas?!) a Numelui…, şi ce-l face să fie aşezat pe raftul de sus al marilor realizări romaneşti din secolul XX? S-au scris sute de studii, altele vor urma, fără să epuizeze subiectul – eu unul cred că secretul stă în puterea de convingere cu care naratorul, un erudit de anvergură enciclopedistă, ştie să se facă înţeles de cei care nu s-au obosit să deschidă o carte la viaţa lor. Altfel spus, fiind ca factură intelectuală un Borges (autorul unui volum de Prologuri intitulat Biblioteca personală, 1988) italian, Umberto Eco a pus ceva carnaţie – şi nu puţină! – în povestea sa, insuflându-i viaţă – să ne amintim că în jurul mănăstirii, dar şi între pereţii acesteia, pasiunile umane nu încetează nici o clipă –, ceea ce face ca un subiect eminamente livresc să ia aparenţa unei istorioare de citit în tren. (Performanţă repetată şi în cazul Cimitirul-ui din Praga, atât că naraţiunea pare ceva mai obosită.) Voi încheia prin a-l cita pe autorul Numelui… vorbind despre meseria de scriitor:
„Atât timp cât eu sunt naratorul, construcţia, istoria, construirea unei lumi poate fi mai importantă uneori decât cuvântul. E evident că există o înclinaţie în alegerea cuvintelor, altfel n-aş fi scriitor. Există ceva care m-a obligat să scriu, aşa cum există oameni care iubesc lemnul, tâmplăria, se amuză cu ea. În acelaşi fel, există dintre cei care se amuză cu cuvintele, din care e făcută meseria noastră. Ceea ce mă agasează este acest fel de religiozitate pentru cuvinte de tipul lui Mallarmé, iar eu nu sunt Mallarmé. Eu scriu romane de idei, romane despre cunoaştere, deci există ceva mai complex decât jocul de cuvinte, de vreme ce pentru un poet cuvântul devine fundamental, reprezintă scopul său principal. Cuvântul depinde de genul literar. Există genuri în care cuvântul e mai important decât în altele.”
* * * * * * * *
Acum că au trecut 4 ani de când Umberto ECO s-a alăturat ilustrelor umbre ale marilor săi predecesori – Italia chiar este patria giganţilor renascentişti: Dante, Da Vinci, Michelangelo ş.a.! –, se cheamă că, dacă ţărâna se întoarce în ţărână, atunci Ex Caelis Oblatus se înalţă la cer, unde i-i şi locul – în constelaţia numelor de primă mărime ale culturii & civilizaţiei europene.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.