Laureat al Premiului Goncourt la 43 de ani, după ce că la 27 emigrase cu familia în Hexagon, marocanul Tahar Ben Jelloun (n. 1944) este o glorie a literelor franceze, integrând din 6 mai 2008 juriul Academiei Goncourt prezidat de Bernard Pivot.
Pornind de la un fapt real – încarcerarea unor militari, într-o închisoare secretă din Tazmamart, după lovitura de stat ratată din 1971 – Această orbitoare absenţă a luminii, Art, 2011, constituie o replică arabă – şi zicând arabă, gândul mă duce la… arabescuri – la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, doar că această zi – sau mai curând, noapte! – durează fix 18 ani: „Noi eram noaptea. Nocturne în chip definitiv, trupurile noastre, respiraţia, bătăile inimii, bâjbâielile mâinilor noastre mergând de la un perete la altul fără nici un efort, căci spaţiul era redus la dimensiunile unui mormânt pentru un om viu…”
Astfel, „timp de optsprezece ani, mai exact şase mii şase sute şaizeci şi trei de zile”, din cei 23 de militari închişi sub pământ nu rămân decât patru, iar naratorul le spune, rând pe rând, povestea vieţii, în ordinea în care aceştia mor. Căci „ordinele erau clare: întuneric, apă şi pâine uscată”, dintre care „cea mai apăsătoare şi cel mai greu de suportat era aceea a luminii (…) o lungă, interminabilă absenţă”.
Trec peste atrocităţile ce se întâmplă la fiece pagină, decupând o secvenţă mai degrabă luminoasă, tocmai pentru a o pune în contrast cu bezna fără sfârşit: „Vreme de o lună întreagă le-am recitat tovarăşilor mei Străinul. (…) Un roman povestit într-o groapă, în vecinătatea morţii, nu poate avea acelaşi sens, aceleaşi consecinţe ca atunci când ar fi fost citit la plajă…”
Nu în ultimul rând, o scriitură, ca să nu zic caligrafie, elevată – în cea mai pură tradiţiei a beletristicii orientale – face ca Această orbitoare absenţă a luminii să-ţi ia ochii, strălucind ca un giuvaier de n-sprezece carate…
1 mai ’17
