Înainte ca juriul USM să facă bilanţul anului literar 2018 – un an eminamente al prozei, cu cel puţin trei romane remarcabile (tustrele reeditate în 2019!) –, apărea Cartea poeziei 2019, Arc, 2019, selecţie şi prefaţă de Liliana Armaşu, ea însăşi o poetă în
toată puterea cuvântului. S-o ascultăm: „Iniţial, mi-am propus ca în acest an Cartea poeziei să cuprindă doar texte bune şi foarte bune, aşa încât să poată fi parcursă şi de alţi iubitori de poezie în afara celor incluşi în ea. De aceea am solicitat autorilor care au publicat în 2018 volume originale şi totodată citibile ca poezie câte 3-5 poeme, considerând că cel mai bine poate să-şi aprecieze creaţiile nimeni altul decât poetul însuşi. La fel am procedat şi cu cei care au semnat cicluri de poeme inedite în revistele literare româneşti, indiferent de locul apariţiei lor”. Cum însă câţiva autori „au încălcat acest regulament, ţinând neapărat să ne trimită texte încă nepublicate”, „avem în faţă o carte cu texte foarte bune, bune şi texte pe care cu uşurinţă le-aş fi omis…”
Jumătate de veac îl separă pe seniorul Vasile Romanciuc (n. 1947) de benjaminul Vasile Gribincea (n. 1997), perfect contemporani din p.d.v. poetic, primul dând dovadă de o „tinereţe fără bătrâneţe” admirabilă („Cuvântul./ Cântarea cântărilor./ Cântarul cântarelor.”), ultimul de-o certă maturitate artistică („când orice/ amintire te poate/ frânge din/ senin, ca o uşă/ de metal din/ spate lovindu-te”). Alţi 33 de autori, de la Marcela Benea (n. 1948) la Rodica Gotca (1994) – de remarcat prezenţa poetelor, 12 la număr, câteva în mare formă, de-ar fi s-o pomenesc aici doar pe Călina Trifan: „Dacă e a ta,/ moartea vine/ ca o valoare adăugată” – întregesc peisajul, din care „strălucesc prin absenţă” câteva nume „abonate” din oficiu la orice antologie (să nu fi publicat nimic în 2018 sau ceea ce au dat la tipar este submediocru?!). Dacă ar fi să aleg totuşi un nume („adunat pe-o carte”), m-aş opri la Ana Rapcea, autoarea volumului Când lumina se clătina, Arc, 2018, volum distins cu Premiul Ministerului Culturii „Constantin Stere”, din care citez un poem tulburător, înainte de a încheia aceste rânduri:
„Eu eram mică, mâna – nesigură,
Literele – şovăitoare şi strâmbe.
MAMA MEA ARE OCHI ALBAŞTRI.
Scriam şi-ţi vedeam ochii
Înflorind ca cicoarea sub peniţa rebelă.
Tastez cu un singur deget acum
(cum ai încerca marea de lacrimi cu degetul):
MAMA MEA AVEA OCHI ALBAŞTRI.”
Clătiţi-vă ochii cu poezie adevărată, înseninaţi-vă privirea cu versuri trăite „la cea mai înaltă ficţiune”!
5 august ’19
