Nu ştiu cum s-a creat calendarul sărbătorilor profesionale, de genul Ziua Minerului, Ziua Exploratorului ş.a.; cu atât mai de neînţeles pentru mine este decretarea unor zile (în detrimentul altora) drept Ziua Lecturii (să fie limpede, n-am nimic împotriva lecturii – din contră, nu-mi pot imagina o zi fără lectură!) sau, că tot suntem în data de 8 februarie, Ziua Internaţională a Râsului şi a Fericirii. E o cifră de râs, 8? E o lună a fericirii, februarie? Chiar sunt complementare, Râsul şi Fericirea?!
În toţi aceşti ani de când vorbesc cărţi – mă refer, se-nţelege, la emisiunea Cartea la pachet – nu mi s-a întâmplat niciodată să citesc vreuna doar „de râs” sau dând pe dinafară de fericire, şi chiar dacă aş încerca să alcătuiesc un top ten al celor mai vesele romane, tot n-aş aduce un plus de fericire în literatură, şi asta din cauza că până şi cei mai haioşi autori – Bohumil Hrabal, Milan Kundera, Meir Shalev (primii trei care mi-au venit în mine) – degajă şi o mare tristeţe, pe care o condimentează însă cu glume şi pătăranii. (Uimirea mea, în anii adulţi, când am recitit – cu alţi ochi – Amintiri-le din copilărie ale lui Ion Creangă, lucrare scrisă cu pana muiată de-a dreptul în Ecleziastul.)
N-am să mă apuc aşadar să scot paiul din ochiul sărbătorilor decretate de nu ştiu ce instanţă sau instituţie internaţională, la urma urmei calendarul tocmai pentru asta e făcut ca să mai bage şi ceva divertisment în viaţă; din contră, conformându-mă acestei Zile Internaţionale a Râsului… v-aş propune trei incipit-uri de roman (că tot am dat trei nume ilustre, în alineatul de mai sus) – dacă vreţi, un fel de podium de uz personal pentru cea mai glumeaţă intrare în carte (şi care se îngroaşă, ca orice glumă, pe parcurs, lăsându-se cu bocete şi jelanii). Aşadar, în ordinea intrării:
* * * * * * * *
„Fiţi atenţi ce vă spun:
Când m-am prezentat la Hotelul Praga de aur, patronul m-a apucat de urechea stângă şi, trăgându-mă după el, mi-a spus: «Aici, la noi, eşti picolo, ţine minte asta! N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic! Repetă!» Şi eu i-am răspuns că în acest local n-am văzut nimic şi n-am auzit nimic. După care patronul m-a apucat de urechea dreaptă şi, trăgându-mă după el, mi-a spus: «Şi mai ţine minte că va trebui să vezi şi să auzi totul! Repetă!» Şi, cu uimire, am repetat că de-acum încolo voi vedea totul şi voi auzi totul.”
(Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, Editura Art, 2016)
* * * * * * * *
„Când mama poetului se întreba unde anume fusese conceput poetul, doar trei posibilităţi intrau în vederile ei: o noapte pe o bancă într-un parc public, o după-amiază în apartamentul unui prieten al tatălui poetului sau o dimineaţă într-un colţ romantic din împrejurimile Pragăi.
Când aceeaşi întrebare şi-o punea tatăl poetului, acesta ajungea la concluzia că poetul fusese zămislit în apartamentul prietenului său, căci în ziua aceea toate îi merseseră anapoda. Mama poetului refuzase cu încăpăţânare să meargă în apartamentul prietenului, de două ori se certaseră din această pricină şi tot de atâtea ori se împăcaseră – în timp ce făceau amor, în broasca uşii apartamentului vecin se auzi un scârţâit de cheie, mama poetului se sperie, câteva clipe rămaseră amândoi nemişcaţi, după care începută din nou să se iubească, încheind amândoi actul amoros într-o tensiune nervoasă, căreia tatăl îi atribuia concepţia poetului.
În schimb, mama poetului nu accepta nici o clipă că poetul fusese conceput într-un apartament de început (domnea acolo o dezordine de celibatar, şi mama cercetase cu un sentiment de repulsie cearşaful patului răvăşit, pe care zăcea pijamaua mototolită a necunoscutului), şi respinse, deopotrivă, posibilitatea ca poetul să fi fost conceput pe o bancă într-un parc, unde ea se lăsase convinsă să facă dragoste călcându-şi pe inimă şi fără să fi simţit vreo plăcere, socotind, cu dezgust, că numai prostituatele fac amor în felul acesta pe băncile din parcurile publice. În consecinţă, era ferm încredinţată că poetul nu putuse fi conceput decât în timpul unei dimineţi însorite de vară, la adăpostul unei stânci înalte ce se ridica patetic printre alte stânci, într-o vâlcea unde praghezii se duceau să se plimbe duminica.”
(Milan Kundera, Viaţa e în altă parte, Editura Humanitas, 2003)
* * * * * * * *
„Într-o noapte de vară, bătrânul învăţător Iaakov Pines a sărit din somn cuprins de o spaimă cumplită. Afară cineva striga:
– O regulez pe nepoata lui Lieberson!
Strigătul – neobrăzat, puternic şi limpede – sfida lumea dintre vârfurile pinilor din Insulele Canare, pâlcul care creştea lângă turnul de apă. O clipă a planat aproape fără să se mişte, ca o pasăre de pradă, şi apoi cuvintele au zburat peste pământul satului. O tresărire veche, dureroasă şi binecunoscută, a făcut să tremure inima bătrânului învăţător. Şi-a dat seama din nou că numai el auzise ţipătul dezgustător. (…)
Pun eu mâna pe tine, javră, a mormăit el furios şi a sărit greoi din patul de fier. Cu mâinile tremurânde, şi-a încheiat nasturii pantalonului vechi de culoare kaki, şi-a pus încălţările negre de lucru care-i dădeau siguranţă în glezne şi a pornit la luptă. (…)
Strigătul neruşinat nu s-a repetat. Ca întotdeauna, şi-a spus în sinea lui, strigă o singură dată şi atât.”
(Meir Shalev, Roman rusesc, Editura Univers, 2015)
* * * * * * * *
Ferească sfântul să mă întrebaţi, tocmai de Ziua Internaţională a Râsului şi a Fericirii, cum se încheie fiecare din aceste trei cărţi…
