Într-un anume fel, a devenit obositor și ușor ridicol, să scrii, an de an, la dată fixă, despre 11 septembrie. Prea mulți comentatori sugerează că au ceva nou de spus dar țin, de fapt, să povestească, anual, ce experiență personală au avut ei pe 11 septembrie: ce au simțit, cu cine au vorbit și de la ce televiziune au aflat de atacul terorist de la New York. Literatura acestor mărturii repetate, de multe ori îndepărtate și cel mai adesea reîncălzite a devenit un automatism. Apoi, până pe 11 septembrie anul următor, toată lumea tace. 11 septembrie împarte acest tratament cu atâtea alte evenimente istorice azi uitate și, la vremea lor, îndelung evocate: războaie, asasinate politice, revoluții și catastrofe de tot felul. E suficient pentru a înțelege, dincolo de orice dubiu, măcar un lucru: 11 septembrie e pentru toată lumea, de orice culoare politică, rang, convingeri religioase sau stare socială, evenimentul care a schimbat cursul istoriei.
Indiferent de calitatea comentariilor scrise sau vorbite, totți cei ce simt nevoie să spună ceva despre 11 septembrie simt că au fost contemporanii unui eveniment nu numai ieșit din comun ci hotărâtor. Această percepție difuză e mai degrabă un sentiment greu de explicat dar ferm. Chiar atunci când comentariile dau analize docte și bine informate, același sentiment rămâne în subtext fără a putea fi clarificat. Câteva lucruri sunt, însă, de bănuit. Toate țin de mutații înregistrate subconștient și resimțite moral ca o pierdere gravă și de neînțeles, sosită din senin.
E vorba, mai întâi, de transformarea dimensiunilor. A tuturor dimensiunilor. 11 septembrie, cel mai sângeros act terorist cunoscut în istorie, a venit la capătul unei operații neverosimile. După o operație care părea posibilă doar în lumea fără restricții a desenului animat, 11 oameni au trecut prin toate barierele birocratice și de securitate ale celui mai puternic stat al lumii, au capturat trei avioane uriașe, le-au transformat în proiectile și au doborât două clădiri enorme, incinerând 3000 de oameni. O asemenea suită părea, până pe 11 septembrie, o fantezie suprarealistă, tipică pentru desenul animat și ruda sa imediată jocurile pe computer.
În aceeași zonă au trecut, odată, cu 11 septembrie, și noțiunile care separau și limitau lumile contemporane. Astfel, un spasm religios fanatic articulat în Orientul Mijlociu a devenit parte a vieții și, mai ales, a morții la New York. Noțiunea de distanță era, astfel, abolită și își pierdea greutatea clasică. O altă dispariție de neconceput a făcut posibilă intervenția în plină modernitate a unei lumi străine și, la drept vorbind, plasată într-o cu totul altă eră istorică. Timpul a fost suspendat pe 11 septembrie și asta a pus într-un contact fatal America secolului XXI și Islamul aproape nemișcat în ultimii 1000-1500 de ani.
11 septembrie a luat cu el și a carbonizat distanțele în spațiu și timp. Într-un fel, 11 septembrie a ilustrat o globalizare negativă și atotputernică. Totul a devenit o dilatare în care orice e posibil, simultan și nu mai e local, teritorial și tradițional. Din acest punct de vedere, 11 septembrie e, într-adevăr, un eveniment istoric fără precedent iar această veste cutremurătoare explică în mare măsură neliniștea subconștientă a atâtor oameni care nu se pot despărți mental de acea zi.
Următorii 20 de ani și cei ce vin mai departe au confirmat și confirmă acest salt brutal într-o lume care și-a pierdut limitele. Discursurile și ideologiile au năvălit în forma lor extremă, după 11 septembrie. Islamismul și misionarismul liberal au coupat scena și, fără să se împiedice în popoare și număr de victime, au remodelat-o. Rezultatul vizibil și mai ales audibil e o nevroză globală de care nu e scutit nimeni, nicăieri. Așa numita polarizare a societăților occidentale, mult amplificată de extinderea platformelor sociale, e deja un dat, o stare mentală care face din orice temă un pretext de contestație, injurie sau, mai nou anulare (cancelling). Supremația a devenit singura țintă și dorință a persoanelor sau grupurilor care susțin ceva: o idee, un candidat, un program, o sumă de date statistice.
Dar argumentul cel mai simplu e tocmai imaginea colectivă a lumii născută de carnagiul din 11 septembrie.
După 20 de ani: Orientul Mijlociu e țăndări, Rusia, China și Iranul sunt în poziția de a prelua zone slăbite de eșecuri americane, Europa e mai aproape de Rusia și China și, în orice caz, mai departe de Statele Unite, Occidentul e consumat de un război cultural intern crunt iar încrederea omului modern în sine însuși a lăsat locul unui scepticism în creștere.
După 20 de ani, ne aflăm în momentul în care prima generație care nu a fost martora conștientă a tragediei din 11 septembrie atinge maturitatea. A venit, adică, timpul să transmitem acestei generații sensul și importanța istorică a tragediei din 11 septembrie. Și e tot mai greu de spus dacă vom avea cum.