Dintre urgențele care au împovărat Republica Moldova la mijloc de toamnă – pandemia și criza gazelor – una pare să fi fost depășită. Guvernul de la Chișinău a reușit să încheie un contract cu Gazprom pentru 5 ani, calmând spiritele și anxietățile populației în prag de iarnă.
Un contract la un preț avantajos: de două ori mai mic – 450 de dolari (pentru luna noiembrie inițial), față de cel cerut de ruși – de aproape 800 de dolari pentru mia de metri cubi. Un contract fără condiții politice și protocoale secrete, ne asigură responsabilii de la guvern (deși, se știe, rușii au formulat condiții politice pe durata negocierilor!). E un prim test major trecut de actuala putere, prinsă în criză de timp și înfruntând problemele acumulate în portofoliul energetic al Moldovei, care, iată, la 30 de ani de independență, cu atâția bravi conducători și mari gospodari pe care i-am avut, patrioți și iubitori de glie, au adus acest stat la condiția de eternă victimă a șantajului rusesc.
Guvernarea, așadar, avea de semnat, sub mare presiune, în ultimele zile ale lunii octombrie, contractul cu Gazprom, cel care are sub control, prin filiala Moldova Gaz, rețelele de distribuție a gazului în țară. O relație strict comercială, pretind rușii, dar de fapt una eminamente politică, dovadă – implicarea în negocieri a lui Kozak, șeful adjunct al administrației prezidențiale, omul de încredere al lui Putin.
Pentru a se evita o situație de colaps energetic, dar și pentru a spori puterea de negociere cu rușii, actuala guvernare a făcut în premieră câteva achiziții de gaz de la furnizori alternativi: din România, Polonia și Olanda, a împrumutat păcură din România, a fost ajutată și de Ucraina. Pe viitor, gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău ar trebui să devină o sursă majoră de alimentare cu energie pentru Republica Moldova.
Guvernarea nu a scăpat de critici în această perioadă dificilă. Tabăra filorusă, a socialiștilor și comuniștilor, a făcut apeluri insistente către Maia Sandu să meargă „să se închine” lui Putin, precum dragomanii de altă dată la tronul sultanului. Să lase deoparte morga ei independentă, să iasă din cadrilul ei euroatlantic și să-și recunoască vina de a fi participat la „Platforma Crimeea”. Opoziția filorusă de la Chișinău ar fi savurat din plin acest act de umilință, ar fi fost un adevărat balsam pe rana înfrângerii lor electorale.
Și tabăra celor care declarau că e momentul pentru o luptă finală, decisivă, cu Moscova, n-a fost mai puțin vocală. Să scăpăm o dată pentru totdeauna de robia rusească, spuneau ei, la nevoie să ne îmbrăcăm mai gros – căci războiul cu Rusia e crâncen și inegal – și să trecem peste iarnă cu capul sus.
Despre tensiunea așteptării deznodământului s-a văzut pe rețelele de socializare, unde s-a comentat expert fotografia cu vicepremierul moldovean Andrei Spânu și cu șeful Gazprom, Alexei Miller, din finalul discuțiilor de la Sankt-Petersburg. Cei doi își strâng mâna, sunt joviali. Dar nu în egală măsură!, ni s-a atras atenția. Limbajul gestual, zâmbetele celor doi transmit atitudini diferite: relaxarea unuia care a obținut ce-a vrut de la solicitant și oboseala celuilalt după lungi și grele runde de negocieri. Dar poate că interpretarea trebuie inversată? A și fost inversată!
La sfârșitul negocierilor ne-am ales mai degrabă cu o soluție „solomonică”, probabil singura posibilă în situația Republicii Moldova și în contextul crizei mondiale de energie: un preț mai bun la gaz decât cel scontat, dar și amânarea, cel puțin cu un an, a punerii în aplicare a pachetului energetic 3 european. Nu vedem cum ar accepta rușii să piardă monopolul asupra pieței noastre interne, fără a fi puși în fața unei noi realități și anume: un stat moldovean care își va fi pregătit temeinic diversificarea importurilor de energie – gaze, petrol, curent electric. Va câștiga actuala guvernare acest pariu?
Asupra avantajelor și capcanelor noului acord cu Gazpromul se vor pronunța mai în cunoștință de cauză specialiștii. Noi, cetățenii, ar trebui să ne întrebăm cum s-a întâmplat că Republica Moldova, la 30 de ani de independență, se află într-o poziție ancilară, total dependentă energetic de Rusia, căreia i-a cedat și rețelele de distribuție internă? Cum s-a ajuns ca statul să dețină o cotă minoritară de acțiuni la compania Moldova Gaz, iar reprezentantul său în Consiliul de Administrație, numit de fostul guvern, să voteze împotriva intereselor Republicii Moldova?... Acest dosar trebuie cercetat cu implicarea organelor de anchetă penală și cu un audit independent.
Mai este o problemă: Transnistria. Componenta politică a relației cu Gazprom se vede mai ales aici. Concernul rus ne-a amenințat cu sistarea gazelor pentru o pretinsă datorie de 790 de milioane dolari a Republicii Moldova, dar ignoră ditamai bârna din ochi: datoria de 8 miliarde de dolari a Transnistriei.
Vicepremierul Andrei Spânu, cum spuneam mai devreme, a menționat la conferința de presă că nu există în textul acordului condiționalități politice și niciun cuvânt despre Transnistria. Să înțelegem că rușii au renunțat să insiste asupra unui proiect de federalizare a Republicii Moldova contra gaze mai ieftine?
Regimul separatist de la Tiraspol este „cuiul lui Pepelea” rusesc din coasta Republicii Moldova. Ce se va întâmpla cu cele 8 miliarde de dolari? Această datorie ar trebui să preocupe la fel de mult Chișinăul ca și asigurarea cu gaze a Basarabiei. Datoria Transnistriei la gaze e o bombă cu efect întârziat. Una tot așa de periculoasă ca și prezența trupelor rusești în zonă, ca și armamentul uzat din depozitele de la Cobasna.
Transnistria consumă gratis gaz rusesc și-l folosește inclusiv pentru a produce energie electrică la Kuciurgan, pe care o vinde Republicii Moldova. Bună afacere! Datoria de 8 miliarde de dolari a Transnistriei demonstrează cât de amatoristic e managementul celor de la Gazprom sau, mai exact, denunță rolul său de armă politică a Kremlinului în raport cu Occidentul și cu statele din fostul spațiu sovietic.
Criza gazelor ne-a arătat că Republica Moldova nu este singură în fața Rusiei. Am avut, avem de partea noastră Uniunea Europeană, România, Statele Unite. Nu e nevoie de prea mult efort ca să fim ajutați: doar să ne ținem de cuvânt. Chiar dacă e foarte greu să fii consecvent în politica moldoveană, unde principiile sunt fluide, iar înțelegerile conjuncturale.
Semnând noul contract cu Gazprom, am obținut un răgaz pentru a face ordine în sectorul energetic, foarte încurcat și criminalizat. Ordine cu legea în mână. Tot acest răgaz trebuie să ne ajute să găsim surse de aprovizionare alternativă cu energie, sprijiniți de partenerii europeni și americani.
Ce-a mai scos în evidență criza gazelor? Faptul că în Moldova dialogul cu Moscova este sabotat de o „coloană a cincea a Rusiei”, cum i se mai spune în presa de la Chișinău – oameni politici care au dat senzația că se bucură că Moldova ar putea să înghețe la iarnă. Au fost multe reacții veninoase și exagerat de alarmiste menite să diminueze prestația delegației moldovene. A excelat la acest capitol, cum s-a putut observa, fostul premier Ion Chicu, care făcea aproape zilnic comentarii depreciative și sarcastice, afișând o mină de expert și apărător al independenței, dar uitând că prima sa vizită ca prim-ministru în guvernul lui Dodon a făcut-o la Moscova. Activitatea de premier a lui Ion Chicu a fost taxată drastic de electoratul moldovean, care nu a acordat pic de încredere noului său partid.
În concluzie, să spunem că, în relația cu „cei mari și tari”, criza gazelor ne-a demonstrat că demnitatea rentează mai mult decât servilismul. Chiar și pentru un stat mic și vulnerabil cum este Republica Moldova.
