Gheorghe Cojocaru: „În plină pandemie fără de sfârșit și pe ultima sută de metri ai campaniei electorale, tot mai stridente și mai tensionate, s-au împlinit o sută de ani de la semnarea Tratatului Basarabiei la Conferința ambasadorilor de la Paris, din 28 octombrie 1920, prin care patru Mari Puteri învingătoare în Primul Război Mondial - Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia - au recunoscut Unirea teritoriului dintre Prut și Nistru cu România, așa cum a fost votată de Sfatul Țării în anul 1918. În jurul acestui tratat s-a fabulat și speculat enorm încă din anii ‘20 ai secolului trecut, încercându-se să se conteste și să se ascundă faptul că Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută în plan larg internațional.”
Europa Liberă: Cred că deloc întâmplător vă adresați la acele evenimente, întrucât o sută de ani în urmă lumea se confrunta cu pandemia gripei spaniole, între altele, iar disputele de atunci iată că mai continuă și astăzi și în plan istoriografic, dar și în planul unor confruntări politico-diplomatice chiar în inima Chișinăului. Deci, acum un secol aceste confruntări se desfășurau în capitala Franței, unde a și fost semnat acel Tratat al Basarabiei, care va fi atât de contestat de fosta URSS din motive lesne de înțeles. Astăzi, ce semnificație imprimăm acelui tratat și ce mesaj transmitea Europa prin acel act politico-juridic?
Gheorghe Cojocaru: „Prin tratatul semnat de cele patru Mari Puteri, pe de o parte, și România, pe de altă parte, se consacra dreptul populației române dintre Prut și Nistru la unitate națională, garantând etniilor conlocuitoare libertățile democratice intrinseci, și se recunoștea, totodată, locul său firesc în hotarele culturii, tradițiilor, limbii, credinței și civilizației române și europene. Prin semnătura sub Tratatul Basarabiei, Marile Puteri au recunoscut în mod explicit suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Refacerea și consacrarea unității naționale românești era privită ca un element esențial în procesul de stabilizare postbelică și de edificare a unui nou sistem de securitate în estul Europei. Și, bineînțeles, era de datoria clasei politice a României să valorifice prin toate mijloacele și puterile sale această deschidere și oportunitate europeană.”
Europa Liberă: Dar au trecut totuși o sută de ani de atunci și e logic să vă întreb: a fost sau nu valorificată acea oportunitate?
Gheorghe Cojocaru: „Răspunsul ar fi: și da, și nu. Da, pentru că Marea Britanie în 1922, Franța în 1924 și Italia în 1927 au ratificat Tratatul Basarabiei. Nu, pentru că Japonia n-a dat curs procedurii de ratificare, pentru ca acest act politico-juridic să întrunească toate cele cinci ratificări din partea țărilor semnatare pentru a intra în vigoare. În anii ‘20 ai secolului trecut, Guvernul de la Tokio era interesat prioritar de proiectele de colaborare economică cu Țara Sovietelor, lăsând la o parte Tratatul Basarabiei, iar în anii ‘30, când s-au deteriorat raporturile sovieto-nipone, România a reluat relațiile cu Uniunea Sovietică, iar problema tratatului pierduse oarecum din actualitate. Deși Tratatul Basarabiei n-a intrat în vigoare, importanța sa istorică rezidă în puterea sa de consacrare la scenă internațională a unității românești cu teritoriul dintre Prut și Nistru, parte a spațiului românesc și european de civilizație.”
Republica Moldova de astăzi se complace de aproape trei decenii într-o zonă gri
Europa Liberă: Chiar astăzi președintele Dodon a avut o intervenție la această temă și nici măcar liderul socialiștilor nu mai poate fi atât de categoric, admite dreptul cetățenilor să gândească în termenii unioniști, dar totuși nu renunță nici la ideea de a interzice partidele unioniste. Contrar acestei înverșunări, adepții reunificării teritoriilor românești sunt tot mai numeroși și vă întreb iarăși, pentru că au trecut o sută de ani: cât de aproape este astăzi Republica Moldova de spațiul în care s-a aflat până în ‘40, adică de un spațiu care este sub protecția NATO și într-o comuniune europeană prosperă?
Gheorghe Cojocaru: „La o sută de ani de la semnarea Tratatului Basarabiei, Republica Moldova de astăzi se complace de aproape trei decenii într-o zonă gri, într-un paradis al capturilor politice și geopolitice și ezită nu numai să-și asume un proiect european, dacă nu românesc, ci și să-și asume propriul trecut istoric. Noile alegeri prezidențiale de duminică vor putea să contureze, în urma votului popular, punctul în care se află astăzi realmente societatea din Republica Moldova.”
