...care tocmai îşi sărbătoreşte ziua de naştere, a 66-a (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuţi, Suceava). Ceea ce-i datorează toată lumea care i-a citit cărţile de poezie & proză sau i-a văzut piesele, montate pe numeroase scene ale lumii – recunoştinţă pentru orele petrecute în intimitatea unei scriituri ce te învăluie, protector, pentru a nu-ţi mai da drumul din braţe. (N-am să fac, aici şi acum, exegeză pe marginea unor texte mateivişniece – de-a lungul anilor, i-am prezentat la „Cartea la pachet”, atât volumele de teatru, cât şi romanele, iar despre Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă, Cartea Românească, 2016, se poate spune că tot ce are mai autentic M. Vişniec în poezie, teatru, proză se regăseşte-n acest mare roman al devenirii, de care nu mă încumet să mă despart înainte de a încheia pe o notă… patriotică (dat fiind şi acest double je[u] al autorului): „…dacă Franţa e Franţa, România este România plus ţările care au modelat-o….”) Îi mai datorez – deja în calitate de editor – o colaborare de lungă durată, începând cu antologia Opera poetică, Cartier, 2011, şi care a continuat, la un nivel superior, cu antologia Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vişniec, Cartier de colecţie, 2017 (la care voi reveni mai spre final), fără a uita de recentele volume de teatru, scoase în toamna lui 2021 în Cartier popular, Ţara lui Gufi şi Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Tot la capitolul datorie – hai să-i zicem, morală – trec întâlnirile pe care le-am avut, însoţindu-l pe Matei Vişniec, la Liceul „Spiru Haret” & la Academia de Arte din Chişinău, în primăvara lui 2016, ne neuitat. Nu în ultimul rând, cum să nu-i fiu recunoscător pentru cele câteva lansări de carte & lecturi ce-au avut loc la Librăria din Centru, într-o atmosferă de comuniune de neuitat, în prezenţa unui public numeros ce nu se lăsa dus?! Scurt pe doi, poetul Oraşul-ui cu un singur locuitor, dramaturgul Mansardei la Paris cu vedere spre moarte & romancierul Iubirilor… m-a onorat cu prietenia Domniei Sale în tot acest sfert de secol de când ne cunoaştem.
Merită povestită prima noastră întâlnire, căci adevăratul răspuns la întrebarea din titlu se află în acel septembrie 1996, când Republica Moldova era invitatul de onoare la Festivalul Est-Vest din Die, Drôme, Franţa. În chiar prima zi a Festivalului, au sosit de la Paris jurnaliştii de la Radio France Internationale, regretatul Mircea Iorgulescu şi Matei Vişniec. Foarte repede, ne-am pomenit la o masă, peste alt sfert de oră vorbeam literatură (eu ezitând între a-i spune Dvs. şi tu lui Matei, pe care-l citisem in extenso la acea oră), iar la un moment dat, când rămăsesem în doi, ca să-l impresionez, l-am luat tare: „Faină ideea, cu teatrul descompus. Doar că eu am mers mai departe în ale scenei!” (Trebuia să-i vezi expresia feţei, de mirare & neîncredere…) Şi, dacă tot am reuşit să-i captivez întreaga atenţie, îi dau mai departe, improvizând din mers: „Ştii şi tu (da, trecusem la per tu) cum sunt actorii, cu fiţe, orgolii etc., aşa că eu unul am renunţat, în piesa mea, la serviciul lor!” (Era numai ochi şi urechi, în nici un caz nu trebuia să-l dezamăgesc.) „Şi d’aia am renunţat şi la personaje, mai exact singurele personaje ale piesei mele (de prisos să spun că abia atunci se năştea în capul meu) fiind: Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă.” (Ce mai, omul era al meu, urma doar să închei en beauté această divagaţie a mea.) „…care-o aşteaptă – şi aici fac un clin d’oeil la adresa lui Beckett – pe Transcendenţa Goală din Germania, să facă striptease”, nu mă mai opream de turuit, când deodată expresia feţei lui Matei s-a schimbat, iar la un moment dat m-a ispitit: „Tu chiar ai scris piesa?! Cum se numeşte?” „În antract, striptease”, am rostit pe un ton triumfător, având şi tupeul să-i spun că tocmai am publicat textul, în ultimul nr. de „Sud-Est”. Nici astăzi nu ştiu dacă m-a crezut atunci – după expresia feţei lui simţisem însă că am dat peste ceva potenţial valoros ca idee, astfel încât la întoarcerea acasă am aşternut pe hârtie textul piesei, iar dna Valentina Tăzlăuanu a găsit-o suficient de provocatoare ca să-o publice în „Sud-Est”. Cu asta, cariera mea de dramaturg a… luat sfârşit, după ce că tocmai decolase într-o şuetă cu adevăratul om de teatru, poetul & romancierul Matei Vişniec.
Aici s-ar putea pune punct, dar nu, încă nu – ultimul cuvânt tot lui Matei Vişniec îi aparţine; citez din prefaţa antologiei Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vişniec, Cartier de colecţie, 2017:
„Pe neaşteptate, Nichita m-a tras după el la balcon, m-a strâns cu mâinile de umăr şi mi-a spus «ţi-am citit piesa, Matei». Am tresărit atunci din două motive, în primul rând pentru că îmi spune ce îmi spunea, şi în al doilea rând pentru că nu mi se adresase cu veşnicul şi uzatul «bătrâne». Nichita a făcut atunci un gest uluitor, cum numai el ştia să facă. A început să-mi repete, privindu-mă ţintă: «Matei, scrie teatru, scrie teatru, scrie teatru…» Spunând aceste cuvinte, îl văd pe Marele Poet cum îngenunchează, cum se pune pur şi simplu în genunchi în faţa mea şi continuă să repete: «scrie teatru, Matei, scrie teatru, în poezie nu poţi să mergi mai departe decât mine, dar în teatru eşti singur, scrie teatru, scrie teatru…» Ceea ce am resimţit atunci nu aş putea reda decât dacă mi-ar exploda un strop viu de inimă pe această pagină. Marele Poet îngenunchea în faţa unui scriitor de 25 sau 26 de ani şi-l ruga să meargă pe calea cea bună, pe drumul lui «predestinat» (…)
Nichita mi-a transmis atunci, în felul lui, printr-un şiretlic emoţional, un mesaj esenţial, mi-a spus că aveam şansa de a deveni în teatru ceea ce era el în poezie”.