(Există personalităţi care, şi după moarte, se sustrag discursului solemn al „urmaşilor recunoscători”, după ce că, în timpul vieţii, au fost nişte „neîncadraţi”. Mă gândesc bunăoară la Boris Pasternak, care nu-şi sărbătorea niciodată ziua de naştere şi le interzicea apropiaţilor s-o facă, iar puţinii prieteni care-i mai rămăsese după publicarea romanului Doctor Jivago, Premiul Nobel pentru Literatură, 1958 (care-i va aduce excluderea din rândurile Uniunii Scriitorilor din URSS şi era să se lase cu ridicarea cetăţeniei sovietice), îi îndesau flori în cutia poştală cu o zi înainte/după aniversare.
Pe 20 noiembrie 2019 Paul Celan (1920 – 1970) ar fi împlinit 99 de ani; n-a ajuns nici la 50, aruncându-se în Sena în aprilie 1970 – şi-a marcat însă secolul cum puţini creatori de limbaj au făcut-o. N-am aşteptat aşadar suta – şi nici Editura Polirom, care-i publică Opera poetică, în două volume, în tălmăcirea lui George State – spre a-l evoca pe autorul Trandafirului nimănui, drept care vă propun, în cele ce urmează, un fragment dintr-o carte în lucru.)
* * * * * * * *
Nu prea există mărturii scrise – personale sau ale apropiaţilor – din acel an al Înstrăinării, scrisul însuşi e o înstrăinare de sine, şi doar arareori o apropriere a eului – ce să mai vorbim de rescrierea vieţii unui poet de către un altul, şi încă de altă limbă –, se ştie doar că tot ce-a fost să se întâmple n-are nevoie de cuvinte de prisos, spre a-şi afirma existenţa, la fel cum ceea ce n-a fost să fie caută zadarnic vorbe într-ales, ca să umple golul neîmplinirii. Tânărul încă nu s-a făcut remarcat prin nimic în rândurile alor săi, preocupaţi mai cu seamă să se piardă în marea masă a popoarelor înfrăţite ce i-au primit, fără să se fi cerut vreodată, cu braţele deschise, şi totuşi cineva are să se raporteze la el, jumătate de secol mai târziu, spre a-şi marca diferenţa. Atât că, pentru asta, va fi nevoie de-un al treilea, în faţa căruia să ia distanţă, şi acesta va fi chiar G.-P. – a nu se confunda cu G. P., odată întoarsă pagina, mortul nu revine de la groapă –, cratima face diferenţa, încât i-ar putea ţine de nume; de bună seamă, de vreme ce tot există un personaj derivat de la o literă, ultima, a numelui, …n, de ce nu s-ar merge până-n pânzele albe pe calea auto-deriziunii, semnându-se printr-o cratimă, -, mai neînsemnată până şi decât linia de pauză dintre paranteze, cu anul naşterii – anul morţii. (În anul acela, la peste jumătate de veac de la acel 28 iunie ’40 al Înstrăinării, - tocmai publicase o cronică amplă la ditamai volumul lui Paul Mihnea, Coroana de coroane, Editura Hyperion, 1992 – şi fiindcă era o carte de sonete (pentru un plus de exactitate, o coroană de sonete), şi cronica era… în chip de sonet, fiecare alineat începând cu un vers propriu care, odată adunate pe final, formau un sonet critic:
Sonetul – mythe de l’éternel retour,
Corabie reconstruită-n larg.
Legat în sine însuşi de catarg,
Poetul face lumii înconjur.
Dar ce se vede e un simplu arc
Din cvadratura cercului. Obscur
Joc de răsfrângeri; alt stâlp, alt contur –
În sine însăşi mistuită, d’Arc.
Pe mări, odată mistice, de-acu
’Nainte ce se vede-i déjà vu:
În sine însăşi nava mai pluteşte
Pe căile parcurse altădată.
Şi marea se retrage-n vâsle, toată…
…Vâslele-o scapă, marea, printre deşte.
Paul Mihnea îl căutase la ziar, nu atât ca să-i mulţumească – făcea parte din acea specie aleasă de artişti-anahoreţi care consideră că-i fericesc, prin însăşi prezenţa lor, pe ceilalţi muritori –, cât să-l înhame la carul său de glorie, dar nu dăduse de el, şi atunci întâmplarea a făcut ceea ce le-a fost peste mână oamenilor. Într-o seară de august, - cobora la pas pe bulevardul Cosmonauţilor din capitală, când fu oprit în dreptul Maternităţii de-un unchiaş mâncat de molii, care începu să-i vorbească, graseind copios, fără baremi să i se fi recomandat, de parcă se ştiau de când lumea sau cel puţin era de la sine înţeles că tânărul trebuia să-l cunoască. După primele câteva cuvinte, îl recunoscu pe autorul Coroanei de coroane (poetul pronunţa „Corrrona de corrrone”), recitând un sonet „în oglindă” la cronica-sonet, ca pentru a nu-i rămâne dator, după care trecu din mers la Platanul lui Paul Valéry, în tălmăcirea sa, şi ar fi urmat negreşit Cimitirul marin, dacă nevastă-sa, rămasă până atunci în umbră, nu l-ar fi întrerupt, amintindu-i că trebuie să meargă acasă să-şi ia pastilele. Nu degeaba însă se glumea în lumea literară din Ch-ăul anilor ’70 – ’80: „Să dea Dumnezeu să-ţi povestească Paul Mihnea ce i-a spus Pavel Darie!” (acesta din urmă, redactor la Editura Literatura Artistică, era groaza autorilor autohtoni, obligaţi să-l asculte o zi întreagă dacă au avut ghinionul să treacă pe la redacţie de dimineaţă), Paul Mihnea se ambală, şi iată-l deja recitând în germană ceva de Rainer Maria Rilke, apoi în franceză (cu greşeli!) din Paul Verlaine, şi din nou din creaţia proprie, omul era de-a dreptul transportat, bătrâna lui arătându-se tot mai nervoasă şi aruncându-i lui - priviri incriminatorii, chipurile de unde te-ai luat pe capul nostru, în timp ce P[oeta] M[agnus] îi scruta orice manifestare de admiraţie, doar-doar i se vor aprinde luminiţele din ochi. Când văzu că nu şi nu, scoase asul din mânecă: „La Cernăuţi, am fost coleg de liceu cu Paul, cu un an mai mare – dar tot pe mine mă iubeau mai mult, căci el scria pe teme sociale, pe când eu făceam poezie pură. Eu eram Poetul…”, iar efectul a fost imediat. Bătrânul spusese „Paul”, nu atât pentru a-şi marca familiaritatea cu ilustrul său camarad din perioada cernăuţeană, cât spre a-l testa pe - dacă ştie despre cine-ar fi vorba sau îşi răceşte gura degeaba. După expresia feţei lui -, era limpede că ştie, şi chiar i-a citit în ochi acea uimire imposibil de mimat ce exprimă o surpriză peste margini; în mod cert, tânărul nu era nici primul, şi nici ultimul căruia îi flutura pe sub nas dacă nu prietenia, cel puţin colegialitatea sa cu „Paul”, şi totuşi - s-a simţit ales, ca şi cum odată cu admiterea în careul cu aşi – Paul Valéry, Paul Verlaine, „colegul Paul” şi Paul Mihnea, „Eu-eram-Poetul” în persoană –, tocmai fusese investit cavaler, sigur că da, al Tristei Figuri de Stil. În cele din urmă, bătrânul îl graţie, lăsându-l să plece spre casă, nu înainte de a-i aminti ca printre altele că-n fiecare seară, înainte de cină, el iese la plimbare pe bulevardul Cosmonauţilor, ceea ce însemna de fapt că, chiar de a doua zi, se aştepta să-l caute spre a peripatetiza împreună. Nu l-a mai căutat, ba chiar a evitat cu tot dinadinsul ora-şi-locul, şi totuşi istoria a avut grijă să-i mai intersecteze o ultimă oară, pe 31 august 1994, la uşa medicului de sector al clinicii nr. 2, unde merseră cu părinţii să ridice certificatul de deces al bunicii sale – abia ajunşi, a dat ochii cu soţia lui Paul Mihnea, în haine cernite, venită şi ea după certificatul de deces al soţului său, dispărut în aceeaşi zi. Şi cu asta, iată s-a întors pagina, s-a închis paranteza.)
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.