„Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector”, afirmă The New York Times. După o serie de romane traduse româneşte, iat-o acum şi cu un volum de proză scurtă (1940-1964), Cea mai mică femeie din lume, Humanitas, 2021, ce vine să întregească imaginea acestei mari artiste care – de la The Guardian citire – „este şi nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică”.
Singulară, în esenţă – în ciuda faptul că a fost comparată cu Woolf, Kafka, Joyce, Borges sau Pessoa –, de-o izbitoare originalitate, proza acestei „mari vrăjitoare braziliene”, fie că scrie O găină – text de numai trei pagini, cu această scenă memorabilă: „Atunci se petrecu tărăşenia. Cu toată năuceala ei, găina a făcut un ou. Mirată, epuizată. Poate că era prematur. Dar imediat după aceea, cu un simţ matern înnăscut, părea o mamă bătrână, experimentată. (…) Inima ei, atât de micuţă într-o farfurie, îi umfla şi cobora penele, încălzind ceea ce nu va fi niciodată altceva decât un ou” –, fie redactează Imitaţiunea trandafirului – o adevărată partitură simfonică de 17 pagini, în care stările trecătoare ale unei femei sunt tot atâtea tablouri, unul mai mişcător decât altul:
„Şi, când s-a uitat mai bine, a văzut trandafirii. Atunci, hotărâtă, cu blândeţe, îşi spuse în sinea ei: nu da trandafirii, sunt superbi. După o secundă, cu şi mai multă blândeţe, gândul deveni mai intens, aproape tentant: nu-i da, sunt ai tăi. Laura se sperie puţin: pentru că lucrurile nu erau niciodată ale ei. Dar aceşti trandafiri erau. Rozatici, micuţi, perfecţi: erau. Îi privi neîncrezătoare: erau superbi şi erau ai ei. Dacă ar reuşi să gândească în continuare, ar gândi astfel: ai ei, aşa cum nimic nu mai fusese până acum. (…) Atunci, de ce să-i dai? Superbi şi să-i dai? Aşadar, atunci când găseşti ceva frumos, te-apuci să-i dai? (…) N-aveau să ţină mult – şi atunci de ce să-i dea cât erau vii?” (frământările femeii nu se încheie aici, abia dacă am trecut de jumătatea textului).
Adevărul este că se poate cita de oriunde, nu există proză semnată de Clarice Lispector (1920 – 1977) să nu aibă acel grain de beauté ce-o face inconfundabilă, căci asemenea uneia dintre eroinele ei (vezi: Iubire), şi autoarea noastră – Nota Bene: a trecut prin Chişinău, copilă fiind, când părinţii săi luau drumul exilului spre America Latină – „aterizase într-un destin de femeie, având surpriza de a i se potrivi, de parcă ea însăşi l-ar fi inventat”. Ba da, ea însăşi l-a inventat, şi încă – magistral!
11 aprilie ’22
