Ne întrebăm adesea, gândindu-ne la bolșevism, cum, de ce și în ce condiții se poate ajunge la această stare de extaz colectiv pe care o putem întâlni doar în cadrul unor forme de experiență religioasă. Numai din oportunism și compromis nu se năștea sistemul de credință comunist. Stalin îi spunea cândva lui Milovan Djilas: „Privește harta, ei nu vor accepta niciodată că este roșie”. Koba crede până la capăt că harta aceea este roșie...
Ei bine, era vorba de ceea ce se numește un salt întru credință. În aceasta constă fenomenologia radicalismului politic din secolul al XX-lea, un secol care i-a prins pe György Lukács sau Martin Heidegger, pe Jean Paul Sartre ori pe Ernest Hemingway, ca să dau doar câteva exemple de intelectuali care au fost modelați de ceea ce Hannah Arendt o numit „marile furtuni ideologice”. În comunism, totul a venit din și prin ideologie. Grupul desemnat pentru exterminare, de-clasare (distrugere precum clasa sociala) sau marginalizare își căpăta locul damnat în societate pe baza unei presupuse predestinări istorice identificate de agentul mesianic, Partidul, care la rândul său reprezenta clasa Mesia, proletariatul.
Bolșevismul adaugă ceva nou mitologiilor revoluționare ale secolului al XIX-lea: incluziunea puterii într-un tip de reprezentare care definește partidul ca entitate magică. Slăvirea statutului predestinat al partidului împreună cu insistența obsesivă asupra formelor conspirative de organizare („celulele” revoluționare) și cu un cult al înregimentării fanatice au generat o nouă formă de radicalism politic, ireconciliabil cu tradiția liberală individualistă occidentală sau, cel puțin în această privință, cu socialismul democratic (liberal) anti-autoritarist. Iuri Piatakov, unul din favoriții lui Lenin din generația tânără a vechii gărzi bolșevice, a exprimat această identificare cu partidul în cei mai dramatici termeni: „Da, voi considera negru un lucru pe care l-am simțit și l-am considerat alb, de vreme ce în afara partidului, în afara acordului cu partidul nu există viaţă pentru mine.” Este executat în 1937.
Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinței generale au fost încorporate în proiectul bolșevic original. Subordonarea tuturor criteriilor morale convenționale față de scopul suprem al obținerii unei societăți fără clase a constituit principala problemă a leninismului. Acesta împărtășea cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile ce protejează o ființă umană de alta nu vor mai fi necesare”. Consider că această demantelare a individului și a moralității presupuse de asumarea de către acesta a autonomiei propriei personalități reprezintă cheia înțelegerii efectului magnetic exercitat de religiile seculare în secolul XX.
Declinul marxismului ca strategie de transformare totală a societății a însemnat sfârșitul epocii radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul pretenției scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu înstrăinarea ideologică a subiectului, cu „conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit să interiorizeze axiomele marxismului au devenit avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice.
