Într-un „loc uitat şi tocmai prin asta de neuitat, nemuritor şi viu doar în măsura în care viul, în esenţa lui cea mai esenţială, va scăpa întotdeauna înţelegerii oamenilor” ne ghidează, cu mâna sigură, Cristian Fulaş (n. 1978) în noul său roman, Ioşca, Polirom, 2021, şi astfel iată-ne într-o „lume care ne aminteşte de Sadoveanu, de Ştefan Bănulescu, de Gabriel Garcia Marquez, dar peste care pluteşte suflul de un patetism discret, bine temperat al autorului nostru”, cel care „se desparte de biografism şi de autenticismul persoanei întâi, reinventându-se ca povestitor al unei lumi devălmaşe” (Mircea Martin).
„Limbile lor s-au amestecat în întuneric, atingerile goneau nebune pe trupuri, respirațiile lor sacadate se amestecau pe neștiute cu duduitul focului din sobă și cu viforul de afară, când el a pătruns-o aerul a tremurat odată cu trupurile lor, timpul a stat în loc, lumea toată a dispărut și a fost înlocuită de necesitatea acelui lucru, ochii nu mai vedeau, gurile nu mai vorbeau, doar sărutau, mâinile nu mai aparțineau trupurilor lor, erau un împreună al celuilalt, iar singura limbă imaginabilă în întunericul vărstat de urmele roșiatice ale focului era aceea a lor, limba primilor oameni, limba care nu vorbește, ci atinge, mângâie, ia în stăpânire, dă naștere, privește înainte fără să știe că privește înainte, plânge fără să știe când plânge și râde fără să știe când râde, e aproape cuvânt, dar nu e nimic asemănător unui cuvânt acolo; între ei doi se țesea, știută de când lumea, limba lor comună, limba în care aveau să-și tacă, nicidecum vorbi, o viață. Și o moarte. Iar în acele ore, în acel scurt răstimp dintre sosirea pe vale a femeii și momentele când ei doi deveniseră o trecere se petrecuse o schimbare în lucruri, în substanța lor cea mai subtilă: ei doi deveniseră, deveneau, aveau să devină întotdeauna un singur trup, o singură ființă care nu putea fi despărțită nici măcar de un stejar plantat deasupra unui mormânt.” Naraţiunea curge ca o lavă, revărsându-se în fraze proustiene pe mari întinderi, senzaţia e că tocmai iei parte la geneza lumii, nu atât o lume de cuvinte – „Nu-şi spuneau mai nimic. Făceau lucrurile aşa cum natura făcea lucrurile, liniştiţi, fără podoaba cu totul inutilă a spunerii lor” –, ci una cât se poate de corporală –„O femeie atât de frumoasă dându-se omului ei în feluri pe care nicicând nu şi le imaginase, trupuri albe şi uşor transpirate dăruindu-se fără rest unul altuia…”) –, chemată „să se exprime prin densitate, prin strălucire, (…) prin miros, prin atingere şi prin privire, prin sex”, astfel încât să se simtă „plină, plină ca niciodată” dat fiind „darul cel mai de preţ, plăcerea”. Cum ar veni – plăcerea simţurilor în două cu plaisir du texte!
Parafrazând replica unei tinere femei, „cea mai diafană şi angelică şi păcătoasă fiinţă din lume”, exclam la rându-mi, căzut în cea mai adâncă admiraţie pentru Ioşca: „Oau, câtă proză!”
9 august ’21
