Deloc întâmplător, în mesajele pe care Hrușciov le-a adresat lui Kennedy pe durata crizei nu s-a spus nimic despre rachete, ci exclusiv despre „mijloacele noastre din Cuba”.
Taina rachetelor, însă, se răsuflase și conducerea de la Kremlin se afla în fața unui fapt larg cunoscut.
Deși a rostit un discurs întins la sesiune despre criza rachetelor, Hrușciov n-a suflat o vorbă despre cine, în realitate, o provocase. Vinovate erau, ca întotdeauna, „forțele reacționare” din Statele Unite ale Americii, puse cu sete la zid de liderul comunist.
În cea ce privește rachetele, Hrușciov s-a referit când la „câteva zeci de rachete balistice cu rază medie de acțiune”, când la „un număr nu prea mare de rachete cu rază de acțiune medie” sau la „vreo patru duzine de rachete” transportate peste Ocean, în scopul apărării Cubei.
El n-a recunoscut că acele rachete erau dotate și cu focoase nucleare, dar a vorbit în același context despre pericolul unui război termonuclear între URSS și SUA.
Se ajunsese pe marginea prăpastiei. Ne-am fi asemuit „celor doi țapi din poveste”, recunoștea Hrușciov, care, nedorind să cedeze nici unul, nici altul, s-au împins cap în cap pe punte, până când au căzut ambii în hăul prăpastiei.
Morala fabulei sale era că cele două supraputeri, SUA și URSS, au făcut la timp un pas înapoi, evitând războiul și salvând pacea.
