aş putea să numesc, urmând exemplul mai multor posturi de radio – Radio France Internationale, în primul rând –, „titluri pe timp de carantină”. Cum nu-i prima pandemie ce loveşte omenirea – doar în Evul Mediu, a existat un „Secol al Holerei” şi un altul, „al Ciumei” –, în toate epocile artişti vizionari au dat glas & expresie & formă unor opere ce ridicau la putere realitatea – cu o formulă a lui Florin Iaru – la cea mai înaltă ficţiune.
În aceste zile, bune cunoştinţe şi necunoscuţi mi-au cerut, pe e-mail sau facebook, să le recomand cărţi care ar avea de-a face cu pandemia, şi totodată care le-ar ajuta să suporte mai uşor carantina; trei titluri mi-au venit în cap din prima, Dragostea în vremea holerei, romanul din 1985 al lui Gabriel Garcia Marquez (1927 – 2014), Despre eroi şi morminte, romanul din 1961 al lui Ernesto Sabato (1911 – 2011), şi Eseu despre orbire, romanul din 1995 al lui Jose Saramago (1992 – 2010). Iată-le, primele două, citite à haute voix pentru toţi cei care au urechi să audă:
Gabriel GARCIA MARQUEZ. Dragostea în vremea holerei
Şeherezadă în stare să te ţină cu sufletul la gură nu doar 1001 de nopţi, ci mii şi mii de pagini, Gabriel Garcia Marquez dă, în 1985 – prin Dragostea în vremea holerei, Rao, 2010 –, una dintre capodoperele genului, după ce că tocmai luase, cu trei ani în urmă, Premiul Nobel pentru Literatură.
Cum o carte mare – literalmente (însumând cca 500 de pagini) –, şi mai ales semnată de Gabriel Garcia Marquez, nu poate fi rezumată în câteva cuvinte, chit că poate sta foarte bine într-o singură replică – „Fermina, îi spuse, am aşteptat prilejul acesta mai bine de jumătate de veac, ca să-ţi pot jura din nou fidelitate eternă şi iubire de-a pururi vie” –, voi decupa câteva secvenţe, exemplare prin frumuseţea lor:
„Nu o dată, Florentino Ariza se întrebase care anume era dragostea adevărată, cea din aşternutul răvăşit şi tumultuos sau aceea din după-amiezile molcome de duminică, dar Sara Noriega l-a liniştit cu argumentul de bun-simţ că tot ce făceau ei în pielea goală era iubire. Şi adăugase: Dragoste sufletească de la mijloc în sus şi dragoste trupească de la mijloc în jos”;
sau: „Transito Ariza avea obiceiul să spună: Băiatul meu n-a fost bolnav la viaţa lui decât de holeră. Confunda, fireşte, holera cu dragostea, încă înainte de a-şi pierde memoria”;
sau: „Nenumăratele văduve din viaţa lui, începând cu văduva lui Nazaret, îl ajutaseră să descopere cât de fericite erau femeile după ce le murea bărbatul. (…) Nu vedea de ce Fermina Daza n-ar fi fost o văduvă ca toate celelalte, pregătită de viaţă să-l accepte aşa cum era, eliberată de orice sentiment imaginar de vinovăţie faţă de soţul mort, hotărâtă să descopere alături de el fericirea de a fi fericită de două ori, mai întâi cu iubirea de zi cu zi, care să preschimbe fiecare clipă a vieţii într-un miracol, apoi, cu altă iubire, numai a ei, ferită de orice contagiune graţie imunităţii morţii” (subl. mea).
Iar pe post de filigran atestându-i autenticitatea, aceasta: „Asta era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă”.
Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte
Din cei 4 evanghelişti ai literelor argentiniene – Borges, Bioy Casares, Cortazar şi Sabato – tocmai fiul unor imigranţi italienei, pe nume Ernesto Sabato, va exprima cel mai plenar spiritul naţional, într-un roman „ce adevereşte măreţia literaturii latinoamericane” (Folha de Sao Paulo), alias Despre eroi şi morminte, Humanitas, 2013.
„Şi astfel (explică Martin) începu povestea aceea teribilă. Nu se putea şti niciodată nimic cu ea (…) Dar ştia că nu poate dura, fiindcă totul era frenetic şi, oare o mai spusese?, părea un şir de explozii într-o benzinărie într-o noapte furtunoasă”, astfel începe povestea de dragoste dintre Martin şi Alejandra, tânărul fiind tot mai obsedat „să fie cu ea, şi nu alături de ea. Ba şi mai mult: să fie în ea, în fiecare din porii ei, în celulele ei, în paşii, sentimentele ei; (…) o comuniune, şi nu doar o simplă, tăcută şi melancolică apropiere”, pe când fata mai degrabă se sustrage („pentru că nu suport pe nimeni lângă mine!”), chit că-i declară în nenumărate rânduri că „are nevoie de el”. Văzută dintr-o parte, relaţia lor arată aşa: „deşi Martin era un băiat în multe privinţe excepţional, era de fapt asta: un băiat, aproape un adolescent, pe când Alejandra, cu toate că nu era decât cu un an mai mare decât el, avea o experienţă înspăimântătoare şi aproape infinită”. Unde mai pui că strămoşii Alejandrei au făcut parte din trupele generalului Lavalle, iar capul unuia dintre ei, aruncat pe fereastră la 1853, se mai păstrează într-o cutie de pălării în casa familiei, o sută de ani mai târziu, la data cânt Martin îi păşeşte pragul. Deloc întâmplător, aşadar, că anume Fernando Vidal, geniul întunecat al familiei, va redacta acel teribil Raport despre orbi de cca 120 de pagini (printre personajele acestuia numărându-se şi J.L. Borges – se putea altfel?!) ce face să-ţi îngheţe sângele în vine, la rându-i pierind de mâna fiicei ale Alejandra într-un incendiu din care nu scapă nici ea.
Parafrazându-l pe acelaşi (aproape centenar) Ernesto Sabato, la rându-i persiflând expresia „păstrând proporţiile cuvenite” – „Ca şi cum în istoria omenirii s-ar fi întâmplat ceva important care să nu fie o exagerare: de la Imperiul Roman până la Dostoievski” –, cred cu tărie că romanul Despre eroi şi morminte constituie o întâmplare magistrală a umanităţii, fără exagerare.
* * * * * * * * *
Recitind zilele acestea, pentru cea de-a treia oară, Eseu despre orbire, mi-am dat seama că romanul este mult prea dur – şi aproape lipsit de speranţă! –, aşa că voi încheia această primă tripletă de recomandări de lectură cu o altă scriere magistrală a portughezului Jose Saramago, una la ordinea de zi:
Jose SARAMAGO, Intermitenţele morţii
Redactat la venerabila vârstă de 83 de ani, romanul portughezului în-Nobel-at în 1998 Jose Saramago, Intermitenţele morţii, Polirom, 2007, începe acolo unde basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, mai conservator, nici cu gândul n-a ajuns – nemurirea generalizată la scara populaţiei unei ţări de cca 10 milioane de locuitori: „A doua zi nu a murit nimeni”. Faptul în sine este speculat atât de beneficiarii acesteia (“o mişcare populară de masă proclama faptul că cel mai mare vis al omenirii de la începutul timpurilor, adică posibilitatea de a se bucura fericită de o viaţă eternă aici pe pământ, devenise un bun la îndemâna tuturor”), cât şi de marii ei perdanţi, adică toţi cei care trăiau, literalmente, de pe urma morţii: pompele funebre, medicii, companiile de asigurări şi, nu în ultimul rând, clerul. Deosebit de perspicace, acesta din urmă: „În ceea ce ne priveşte pe noi, biserica catolică, apostolică şi romană, vom organiza o campanie naţională de rugăciuni ca să-i cerem lui dumnezeu să hotărască întoarcerea morţii cât mai repede posibil spre a scuti sărmana umanitate de cele mai mari orori”. Care orori nu întârzie să se producă – mii de oameni ce se pomenesc cu rude „în stare de viaţă suspendată sau (...) de moarte stagnată” se văd siliţi să-şi transporte sărmanii muribunzi după graniţă, de cele mai multe ori recurgând la serviciile maphiei, pentru ca aceştia să-şi poată da obştescul sfârşit. Fiindcă „în celelalte ţări continua să se moară şi nu s-ar părea că locuitorii lor sunt mai nefericiţi din cauza asta”.
Până când într-o bună zi moartea revine, pe cale epistolară – „prin urmare resemnaţi-vă şi muriţi fără să comentaţi pentru că nu v-ar folosi la nimic” –, spre a transforma romanul (negru?!) într-o poveste de dragoste, cu happy end: „A doua zi nu a murit nimeni”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.