Urătura trebuia să răsune de Anul Nou, pe 1 ianuarie, nu înainte de a fi curățită de „păienjenișul religios” și reîntoarsă „curată” poporului. „Plugușorul” vechi trebuia neapărat „înnoit” cu strofe dedicate muncii în colhoz.
La sfârșit de an 1963, în presă s-au dat publicității mai multe „hăituri”, trimise din diverse sate, pentru a le pune la dispoziția activiștilor culturali. Scena noii urături este dominată de tractorul care trage brazdă adâncă și de brigadierii harnici care scot combinele la treierat.
Carele cu grâu nu mai sunt duse la Hârlău „unde macină încet și rău”, ci „la moara vestită de sovietici construită”. Colacii copți sunt și ei „cât roata tractorului”. Gospodarii ciocnesc voios paharele pentru „ca să crească în colhoz la noi grâu mășcat și păpușoi”.
După cum se ura pe la Zăicani, Râșcani, „Viața-i bună și frumoasă / Că avem de toate-n case / Și avem de toate-n sat / Că partidul ni le-a dat ...”.
Nu chiar de toate, totuși, pentru că după cum recunosc înșiși urătorii, „De la selsoviet în sus / Toate lămpile s-au stins / Și nici gând să le așeze / Ulița s-o lumineze”.
Și mai aveau o problemă cei din Zăicani: „Omenii, să-i numim codași / Care umblă la oraș / Cu pielcele și flanele / Cu șalinci și horboțele / Cu tablă și sâneală / Tot cu prețuri de tocmeală”. Aceasta „rușine a satului” trebuia dată la brazda colhozului.
În mod firesc, „Plugușorul” nou se încheia pe o notă optimistă: „Cu tractorul și cu plugul / Ne-a venit în sat bielșugul / Hai, mânați tractorul, măi, / Și sunați din zurgălăi !”
